Muzee şi monumente

Muzeul memorial "Aurel Lazăr"

Date biografice 

Aurel Lazăr (n. 5/17 august 1872, Oradea - d. 18 noiembrie 1930), avocat, membru al Partidului Naţional Român, participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi deţinător al Resortului Justiţie, deputat de Bihor şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru fondator al Uniunii Avocaţilor din România, preşedinte al PNŢ Bihor, primar al municipiului Oradea. Înaintaşii lui Aurel Lazăr s-au stabilit la Săldăbagiu de Barcău, judeţul Bihor, după ce au venit din Transilvania în Crişana. Unul dintre strămoşii familiei este Ioan Lazăr, menţionat în secolul al XVIII-lea. Acesta era om înstărit şi a fost epitrop al bisericii ortodoxe din Săldăbagiu de Barcău. El a stăruit să se ridice în sat o biserică ortodoxă din piatră în locul celei vechi, din lemn. Părinţii lui Aurel Lazăr au fost Teodor Lazăr şi Iuliana (născută Papp). 

Aurel Lazăr s-a născut la 5/17 august 1872 la Oradea şi a mai avut o soră, Cornelia (căsătorită Kiss). În toamna anului 1897 Aurel Lazăr s-a căsătorit cu Valeria Fejer, fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu, judeţul Arad. Bunica maternă a lui Aurel, Silvia, era soră cu soţia lui Iosif Vulcan, Aurelia. Familia Lazăr a avut un singur fiu, Liviu, devenit avocat şi profesor la Academia de Drept din Oradea, ulterior mutată la Cluj. 

Studiile gimnaziale şi liceale le-a terminat la Liceul Premonstratens din Oradea în anul 1890, apoi s-a înscris la Academia Regală de Drept din Oradea. Timp de trei ani a studiat la această instituţie, beneficiind de o bursă din partea Fundaţiei Elena, Birta şi Ghiba şi de o altă bursă din partea Fundaţiei Gojdu. În anul IV al studiilor superioare s-a mutat la Facultatea de Drept din Budapesta, unde a terminat studiile juridice. În ianuarie 1896 a obţinut titlul de doctor în drept de la Universitatea din Budapesta, iar la 30 iunie 1897 a susţinut examenul de intrare în avocatură. Imediat după obţinerea dreptului de practică şi-a deschis un birou particular la Oradea, de care s-a ocupat pentru mult timp asociatul său, avocatul Vasile Bledea.

El s-a implicat şi în viaţa culturală a românilor bihoreni, participând, organizând sau prezidând serate, baluri şi petreceri culturale. Începând cu anul 1897, Aurel Lazăr a început să strângă în jurul său din ce în ce mai mulţi studenţi români care învăţau la Oradea. Uneori chiar în casa sa, studenţii români care manifestau sentimente naţionale primeau sfaturile de care aveau nevoie, iar unii dintre ei, cum ar fi Nicolae Bolcaş şi Ioan Ciordaş, s-au aflat în primele rânduri ale luptei naţionale în anul 1918. În 1897 A. Lazăr s-a numărat printre cei care au susţinut înfiinţarea Institutului de credit şi economii "Bihoreana", alături de Iosif Vulcan, Nicolae Zigre, Florian Duma, Coriolan Pop, Iosif Roman şi alţii. A devenit membru în comitetul director al băncii, iar ulterior avocat al acesteia.

Primele procese notabile la care a luat parte în calitate de apărător au fost cele intentate unor publicişti români de renume, persecutaţi de autorităţi. În februarie 1899 i-a luat apărarea lui Emanuil Măglaşiu, colaborator al ziarului Tribuna Poporului din Arad. În acest ziar Aurel Lazăr publicase un articol prin care protesta împotriva măsurii de exmatriculare a şaptesprezece studenţi români de către autorităţile maghiare, studenţi care îi luaseră apărarea lui Lucian Bolcaş, un alt student român care la o serată folosise un "ton mai îndrăzneţ" împotriva autorităţilor, fără a încălca însă legea. Pentru articolul său, A. Lazăr a fost amendat cu cincizeci de coroane.

Pe plan politic implicarea sa în viaţa socială şi legăturile strânse cu fruntaşi ai românilor ardeleni, l-au propulsat rapid în rândurile Partidului Naţional Român din Transilvania. În 1901 a fost ales membru în Comitetul Executiv al partidului iar în 1906 a avut prima tentativă de a intra în Parlamentul de la Budapesta, candidând în circumscripţia Tinca din Bihor. Cunoştinţele şi experienţa insuficientă l-au împiedicat să câştige mandatul de deputat atât la alegerile din 1901 cât şi la cele din 1910. Cu toate acestea, prestigiul său a crescut simţitor, el fiind ales în 1907 preşedinte al departamentului bihorean al ASTREI (pe care o va reorganiza după război şi o va conduce până în 1930). Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat pentru Aurel Lazăr, ca pentru toţi fruntaşii români ardeleni, o permanentă hărţuire din partea autorităţilor. A fost mobilizat şi deconcentrat în repetate rânduri şi persecutat pentru refuzul de a semna angajamente de fidelitate faţă de monarhia austro-ungară. Ca membru al Sinodului din Arad, a redactat protestul faţă de înfiinţarea „zonei culturale”, care afecta grav autonomia Şcolii şi Bisericii româneşti. La sfârşitul Războiului Aurel Lazăr a sesizat momentul favorabil şi s-a implicat direct în demersurile pentru înfăptuirea Marii Uniri. La 1 decembrie 1918 avea să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în calitate de delegat din partea cercului Aleşd, Bihor. A fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar ziua următoare, când s-a înfiinţat Consiliul Dirigent, a fost ales membru al acestui organ provizoriu, primind conducerea Resortului de Justiţie. La 21 septembrie 1919 a demisionat din Consiliul Dirigent, ca urmare a unor neînţelegeri cu Ioan Suciu.

După realizarea Unirii, Aurel Lazăr a fost delegat de Consiliul Dirigent să preia instituţiile publice din Oradea şi Bihor. A refăcut organizaţia bihoreană a PNR, devenind şi preşedinte al acesteia. La 2 noiembrie 1919 a fost ales pentru prima dată deputat de Bihor, în primul Parlament al României Mari, din partea circumscripţiei Tinca. La alegerile din 3-4 iunie 1920 şi la cele din 7-8 martie 1922 a fost reconfirmat ca deputat de Bihor. Spre finalul vieţii, copleşit de boala care se agravase, a trebuit să refuze diferitele propuneri politice guvernamentale şi s-a retras din viaţa politică de la nivel naţional. La 7 iunie 1930 a fost ales primar al Oradiei, dar nu avea să îndeplinească acest rol pentru mult timp. S-a stins din viaţă la Oradea la 18 noiembrie 1930, la vârsta de 58 de ani. A primit în 1928 Ordinul "Steaua României" în grad de mare ofiţer.

Muzeul memorial "Aurel Lazăr" funcţionează în casa familiei Lazăr, construită în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Casa Lazăr are o valoare istorică deosebită, deoarece într-una din încăperile sale s-a semnat, la 12 octombrie 1918, Declaraţia de independenţă a românilor transilvăneni faţă de monarhia bicefală. În anul 1989 clădirea intră în patrimoniul public, ca monument istoric. Document de o importanţă deosebită devenit, încă de la lansarea sa, manifestul-program al mişcării politice de eliberare naţională a românilor din Transilvania, mişcare ce a culminat cu dobândirea de către aceştia, la 1 decembrie 1918, a deplinei neatârnări. Expoziţia de bază reconstituie ambientul în care a locuit familia lui Aurel Lazăr în prima jumătate a secolului al XX-lea.

După ample lucrări de restaurare, la 1 decembrie 2008, este inaugurat aici Muzeul Memorial „Aurel Lazăr”, ca parte a Complexului Muzeul Țării Crișurilor. Cea mai mare parte a colecţiei muzeului a fost donată de sora lui Aurel Lazăr. Prima sală din expoziţia de bază prezintă momentele şi faptele semnificative din biografia lui Aurel Lazăr, precum şi din activitatea sa desfăşurată pe multiple planuri: politic, civic, cultural sau administrativ, o colecţie de fotografii de familie care ilustrează momente din viaţa liderului bihorean.

A doua sală din expoziţie prezintă obiecte de mobilier în stilul epocii, tablouri de familie, cărţi ce i-au aparţinut lui A.Lazăr. În ultima sală din expoziţia de bază este expus salonul „Aurel Lazăr”, (format din masă cu tăblie cu casete şi picioare sculptate, canapea sculptată cu trei compartimente), care dă valoare colecţiei muzeului. Salonul e întregit de obiecte decorative, portrete de familie şi tablouri.

În memoria lui Aurel Lazăr s-a ridica şi o statuie. Statuia dr.Aurel Lazăr este concepută de sculptorul Ioan Mihele, măsoară 2,30 m, este turnată în bronz la atelierele Petroman din Arad şi cântăreşte aproape 400 kg. Statuia vine să completeze ansamblul dedicat memoriei stegarului independenţei românilor: o casă memorială, o stradă, o şcoală şi o statuie. Aceasta a fost dezvelită în luna octombrie a anului 2007.

Statuia lui Aurel Lazăr

Copie a biroului unde s-a semnat Declaraţia de independenţă

Biblioteca dr. Aurel Lazăr

Portretul lui Aurel Lazăr

Muzeul memorial "Ady Endre"

Ady Endre (n. 1877, Micenţiu, Satu Mare- d. 1919, Budapesta, Ungaria) s-a născut în comitatul Sălaj într-o familie de nobili dar săracă. Tatăl, Ady Lőrinc 1851-1929 agricultor, mama Pásztor Mária 1858-1937 provine dintr-o familie de preoți reformați.

Bunicii săi, Ady Dániel și Visky Julianna, fiind din Lompirt, Endre Ady a vizitat de multe ori satul și are un bust lângă Biserica reformată din Lompirt, iar școala îi poartă numele.

A făcut şcoala  elementara în satul natal, iar cea gimnazială la Carei şi Zalău. După bacalaureat, s-a înscris la Academia de Drept din Debrecen, pe care a abandonat-o după scurt timp.

Ady Endre a fost un reprezentant de seamă al liricii maghiare moderne. Poezia lui este influențată de Baudelaire, Verlaine. Este un poet simbolist. A devenit membru de redacţie al cotidianului Debrecen, unde i-a apărut primul volum de poezii. Între 1900 şi 1903 a fost ziarist la Oradea, unde a publicat al doilea volum, Meg Egzsyer (Încă o dată) şi unde a cunoscut-o pe Leda, marea sa iubire. ). Léda locuia la Paris și era soția unui om bogat, Diósy Ödönné. Ady se îndrogostește de ea, și o urmează la Paris. Léda devine muza lui Ady. Între anii 1904-1911 viaţa şi activitatea sa s-au  legat de Paris şi Budapesta. În 1906 a apărut volumul Uj versek (Versuri noi), semnificativ pentru istoria literaturii moderne, urmat de alte şapte volume până în 1914. 

În 1908 devine personalitate de marcă a Societăţii Literare A Holnap (Mâine), fondată la Oradea, şi a revistei Myugat (Occident) din Budapesta. În 1915 se căsătoreşte cu Boncya Berta, cu care coresponda încă din 1911, castelul Ciucea devenindu-i astfel cămin şi loc de refugiu în timpul războiului, Ady Endre, recunoscut pentru atitudinea sa profund umanistă şi împotriva războiului, nefiind considerat actual. Pe Berta o numește în poezii "Csinszka". În 1918 îi apare ultimul volum din viaţă, A halottak elen (În fruntea morţilor).

Înfiinţarea Muzeului Memorial  Ady Endre  la Oradea nu a fost întâmplătoare, ţinând cont de legăturile deosebit de strânse ale poetului cu oraşul nostru. Oradea s-a aflat întotdeauna în avangarda mişcării de promovare a personalităţii lui Ady. În februarie 1919 aici s-a înfiiţat prima Societate Ady. Cu scopul de a strânge şi conserva documentele şi relicvelece i-au aparţinut poetului. În 1942, oraşul a cumpărat de la Roysnyay Kalman, din banii publici, renumita colecţie Ady, cu scopul amenajării unui muzeu memorial, care nu a mai fost realizat din cauza războiului. Prin Hotărârea Ministerului Culturii, din ianuarie 1955, a fost transferată la Oradea colecţia din Zalău, donată Gimnaziului, în 1935, de mama poetului. Aceste două colecţii au stat la baza patrimoniului muzeului memorial, care a fost inaugurat la 27 noiembrie 1955, în fostul local Mülleráj.

În fața muzeului se află statuia lui Ady Endre. Pe acest postament înainte se afla statuia de bronz "Ridicarea în ceruri a Mariei" care, la ora actuală se află în grădina bisericii romano-catolice din Olosig.

Statuia lui Ady Endre din faţa Muzeului

Biroul ce i-a aparţinut lui Ady Endre

Tablou în care este înfăţişat Ady Endre la terasa Hotelului Astoria

Monumentul eroilor francezi

Monumentul se constituie într-un omagiu adus jertfei ostaşilor francezi căzuţi în lupte pe teritoriul României, reprezentând o punte de legătură peste veacuri care contribuie la întărirea relaţiilor bilaterale româno-franceze.

Această idee este încorporată într-o prezentare simbolică, având ca temă ideea zborului. Un zbor în spaţiu, dar şi în timp, sub semnul razelor de lumină care cad la răsăritul soarelui pe faţada prezentării plastice a monumentului. Razele au şi o conotaţie simbolică, ele luminând şi relaţiile culturale româno-franceze care s-au materializat în idei şi fapte istorice.

Monumentul este rezultatul cooperării între Fundaţia Franco-Română Oradea, respectiv, Ministerul Culturii şi Direcţiei Judeţene Cultură-Culte şi Patrimoniul Cultural-Naţional, Bihor-Oradea.

Acvila turnată în bronz, fixată deasupra monumentului, este o copie după cea din Franţa, copie oferită donaţie, României, de către o Fundaţie Culturală Franceză.

Opera sculpturală a fost realizată în anul 1996, de sculptorul Petre Georgescu şi este situată în spatele Casei de Cultură a Sindicatelor.

Inscripţia: "RIDICAT ÎN MEMORIA TUTUROR FRANCEZILOR, ÎN DIVERSE PERIOADE ISTORICE, CARE AU LUPTAT, AU CĂZUT SAU SUNT ÎNHUMAŢI ÎN SOLUL ROMÂNIEI."

Monumentul ostaşului român

Monumentul a fost ridicat în centrul Parcului 1 decembrie, ca omagiu adus eroilor români căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Autorul lucrării este sculptorul Iulia Oniţă şi a fost ridicat în anul 1959. Platforma monumentului este realizată în două trepte, are baza patrulateră şi este acoperită cu plăci de travertin. Corpul propriu-zis, cu înălţimea de 4 metri are forma prismatică şi se leagă de postament prin intermediul unui soclu trunchiat.

În părţile laterale i-au fost ataşate două corpuri prismatice de formă dreptunghiulară pe care sunt fixate câte un basorelief reprezentând scena atacului pe câmpul de luptă, respectiv, a primirii călduroase făcută soldaţilor eliberatori de către populaţia locală.

Pe faţada dinspre vest a stâlpului, aproape de mijloc, se poate citi următoarea inscripţie: "GLORIE OSTAŞILOR ROMÂNI CARE AU LUPTAT CU EROISM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI, PENTRU ELIBERAREA PATRIEI, PENTRU LIBERTATEA ŞI INDEPENDENŢA POPORULUI ROMÂN."

Deasupra momunentului se află statuia de bronz a ostaşului român eliberator în poziţie de marş, cu arma la umăr - compoziţie robustă şi deosebit de dinamică.

Monumentul ridicat în memoria lui Constantin Brâncuşi

Monumentul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor Oradea se constituie într-un omagiu adus lui Constantin Brâncuşi. Lucrarea cu 3 coloane este o variantă a unui portret sculptural al lui Brâncuşi, realizat iniţial în 12 segmente. Este o lucrare simbolică, un portret segmentat pentru a sugera compunerea şi descompunerea lui Brâncuşi în şi din universal, un portret monumental realizat într-o viziune originală de către sculptorul Horia Sabău.

Portretul monumental cu numai 3 elemente, poate fi mai puţin monumental decât sculptura cu 12 elemente, dar mai bogat în semnificaţii. Sculptorul Horia Sabău vine cu detalii precizând că această lucrare, din 3 elemente, e o variantă a unei lucrări mai ample din 12 coloane, înaltă de 5,5 metri.

Acest monument se vrea un spaţiu spiritual în care să poţi intra, să poţi sta pentru contemplare, să tepoţi bucura. Este un templu pentru reculegere, pentru meditaţie, care să aibă cuprinse înăuntru şi imagini cu Brâncuşi, cu atelierul lui, cu lucrările lui. 

Cele trei coloane ale monumentului semnifică spaţiul tridimensional-spiritual, spaţii în care sunt înscrise aforismele marelui Brâncuşi:

1. Pe coloana din dreapta, primul privind din spate:

- în artă ceea ce importă este durata artei

- fericirea să contemplaţi e să vă minunaţi, aceasta este totul

- lucrurile nu sunt greu de făcut, ceea ce este greu este să ne punem în starea de a le face.

2. Pe coloana din mijloc:

- în sculptura mea am suprimat golurile care nasc umbrele

- sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi derizorii.

3. Pe coloana din dreapta:

- ceea ce este real, este numai esenţa, iar dacă te apropii de esenţa reală a lucrurilor ajungi la simplitate. Simplitatea este în sine o complexitate.

Statuia lui Emanuil Gojdu

Monumentul este situat în Piaţa Unirii, în centrul oraşului Oradea, avându-l ca şi autor al lucării pe Mircea Ştefănescu. Anul realizării lucrării este 1988, fiind o sculptură în piatră.

Emanuil Gojdu a fost o personalitate remarcantă, fiind jurist, politician şi militant pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic, fondator al Fundaţiei Gojdu. Acesta s-a născut într-o casă de lângă Biserica cu Lună, la 9/21 februarie 1802, într-o familie macedo-română. Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de aromâni originari din Moscopole-Albania, care s-a stabilit în Imperiul Habsburgic la sârşitul sec.XVIII-lea.

Marele politician a contribuit la formarea jurisprundenţei statului ungar modern, introducând primul limba maghiară în locul celei latine în procesele susţinute în instanţă.

Prin testamentul său, întocmit în anul 1868, a lăsat întreaga sa avere naţiunii române de religie ortodoxă, din Transilvania şi Ungaria. Din veniturile Fundaţiei Gojdu urmau să se acorde burse tineriloe români ortodocşi bine înzestraţi intelectual, pentru efectuarea studiilor. Această fundaţie a funcţionat în perioada 1870-1952.

Emanuil Gojdu moare la 3 februarie 1870 iar pentru activitatea şi meritele sale, i s-a ridicat în centrul Oradiei, un monument.

Statuia lui Mihai Eminescu

Monumentul este situat pe str. Independenţei, Oradea. Autorul lucrării este sculptorul Ovidiu Maitec. Anul construcţiei 1990 şi dezvelit în 12 octombrie, monumentul este turnat în bronz.

Monumentul a fost ridicat ca omagiu adus celui mai mare poet român şi anume Mihai Eminescu. Acesta s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Este cel mai mare poet român, unul din cei mai mari poeţi romantici ai lumii.

Eminescu urmează studiile la Cernăuţi, apoi la Viena şi Berlin, unde studiază filosofia şi alte discipline precum economia politică, dreptul, anatomia şi fiziologia. Debutează în anul 1866 în Revista Familia prilej cu care Iosif Vulcan, directorul revistei îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.

Consacrarea poetului are loc în anul 1870, când începe să colaboreze la Convorbiri literare, organ al societăţii Junimea din Iaşi. Opera literară a lui Eminescu se compune în principal din poezii erotice: Venere şi Madonă, Floare albastră, Lacul, Sara pe deal, Dorinţa; poezii filosofice: Luceafărul, Veneţia, La steaua; poezii pe teme folclorice: Călin, file de poveste, Revedere, Mai am un singur dor.

După ani de suferinţă poetul se stinge din viaţă în Bucureşti la 15 iunie 1889 la Sanatoriul doctorului Şuţu. Poet extrem de cultivat, dotat cu un rafinament artistic superior, el deschide drum sinestezicii simboliste.

Statuia lui Mihai Viteazul

Statuia lui Mihai Viteazul este ridicată în centrul Municipiului Oradea - Piaţa Unirii, a fost dezvelită în 1994, avându-i ca şi autori pe sculptorii Alexandru Gheorghiţă şi Geta Caragiu. Lucrarea a fost comandată de Asociaţia Cadrelor Militare Civile şi în Rezervă "Mihai Viteazul".

Statuia ecvestră a fost turnată în bronz la S.C Astra Arad S.A sub conducerea maistrului Viorel Bondea, are o greutate de 6,3 tone. Pe partea din faţă a soclului se află însemnul reprezentând Sigiliul Domnesc cu diametrul de 46 cm.

Mihai Viteazul s-a născut la jumătatea sec.XVI-lea (cca. 1550, după unii istorici 1557). Acesta a intrat în conştiinţa românească ca simbol al Unirii de la 1599-1600.

Mihai Viteazul a întrupat desăvârşit ţelurile care deveniseră pentru români o necesitate vitală: emanciparea Ţărilor Române de sub suzeranitate otomană, respingerea tendinţelor de anexare poloneze şi habsburgice şi Unirea Ţărilor Române.

Devenind în septembrie 1593 domn al Ţării Româneşti, Mihai pregăteşte ţara în vederea luptei pentru neatârnare şi unire. Acesta reuşeşte unirea celor trei ţări române. Mihai a fost înmormântat, la Mănăstirea Dealu, mănăstire ctitorită de către domnitorul Ţării Româneşti.

Statuia lui Iosif Vulcan

S-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul şcolii de la Beiuş, care azi îi poartă numele. Studiile primare le urmează în comuna Leta-Mare, unde se mută cu familia în 1844.

Din 1851 urmează liceul la Gimnaziul Premonstratens. La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universităţii din Budapesta. Cariera de avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele încercări sunt publicate în Federaţiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan pune temeliile unei reviste, cu numele Familia, a cărei program era de a răspândi cultura română în Transilvania.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat "naşul literar" al celui mai important poet român.

Fondatorul revistei Familia a scris poezii (”Lira mea”, 1882), piese de teatru (”Ştefan Vodă cel Tânăr”, ”Gărgăunii Dragostei”, ”Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică (”Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane şi traduceri. La data de 8 septembrie 1907, marele publicist se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Olosig din Oradea.

În anul 1965, cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial ”Iosif Vulcan". Este situat în centrul oraşului, strada cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc, în care se află şi statuia marelui cărturar român. Clădirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit.

Statuia cel înfăţişează pe Szacsvay Imre

Statuia lui Szacsvay Imre, aflată în Parcul Traian, a fost realizată de Margó Ede şi a fost expusă la data de 15 martie 1907. Szacsvay Imre a fost avocat, politician şi a participat la Războiul de Independenţă din ani 1848-1849.