History of Romania part 1 / Istoria Romaniei partea 1 - Intro

Oradea - tur gastronomic

         În cadrul acestui circuit se va parcurge un traseu care va cuprinde cele mai reprezentative restaurante ale oraşului Oradea. Domeniul gastronomic este unul bine pus în valoare şi cuprinde o gamă variată de locaţii ce le stau la dispoziţia persoanelor care doresc să savureze o masă bună într-o atmosferă plăcută.

Locaţiile ce vor fi vizitate în cadrul turul sunt următoarele în ordinea parcurgerii lor:

Restaurant Old Mill - La moara veche

Restaurantul Old Mill cunoscut şi sub numele de La moara veche este unul dintre cele mai mari localuri de acest gen din Oradea. Situat pe Strada Mihail Kogălniceanu 26, aproape de centrul oraşului, dar suficient de departe pentru a nu fi deranjaţi de forfota acestuia, localul a devenit repede un punct de atracţie pentru cei ce îşi doreau să savureze o mâncare bună, bine pregătită într-o atmosferă elegantă şi liniştită, în compania persoanei iubite sau a prietenilor. Specificul restaurantului este unul internaţional punând la dispoziţia clienţilor săi diverse specialităţi ale bucătăriei româneşti, maghiare, italiene şi nu numai.

Pe lângă delicioasele feluri de mâncare, preparate cu multă atenţie şi grijă de echipa care de 3 ani de zile oferă stabilitate, echilibru şi continuitate în gustul mâncării servite, localul pune la dispoziţia clienţilor săi şi un bar foarte bine aprovizionat, cuprinzând felurite sortimente de vin, bere (fiind unul din puţinele localuri din Oradea unde amatorii de bere pot savura o bere nefiltrată), băuturi alcoolice sau răcoritoare, precum şi nelipsitele varietăţi de cafea sau ceai.

Şi deoarece Old Mill este un loc cu totul special, sub sloganul “La Moara Veche se macină teatru”, localul împreună cu Asociaţia Artemotion oferă iubitorilor de “teatrul de pub” ocazia de a viziona spectacolele lor preferate în noua sală de evenimente (cu o capacitate de 120 de persoane) din incinta localului.

Restaurantul medieval Leonesse

Aflat în centrul oraşului, la intersecţia dintre istoria clădirilor şi modernul cafenelelor de pe strada V.Alecsandri, Restaurantul Leonesse vă aşteaptă cu un meniu nou, în stil mediteranean. Călătoria dumneavoastră printre aromele mediteraneene poate începe  , de exemplu, cu o supă de midii sau o porţie de tagliatelle cu creveţi. Puteţi , de asemenea, să descoperiţi prospeţimea gustului într-un biban de mare pregătit la grătar sau să simţiţi parfumul îmbătător al orezului cu hribi! Totul acompaniat de un vin alb ,special pregătit pentru această ocazie!

Decorul medieval îmbinat perfect cu elemente moderne vă va face să vă simţiţi ca într-un castel, în care regii bucătari sunt pregătiţi să vă satisfacă toate dorinţele culinare, iar cavalerii ospătari să vă servească cu mare bucurie!

Restaurant Astoria

În cadrul Hotelului Astoria, un superb hotel de 4 stele, construit pe un loc perfect: în centrul orașului, funcţionează un superb restaurant unde te poţi bucura de o panoramă uluitoare, de clădiri istorice, cum ar fi Teatrul Regina Maria, Casa Poynar și Hotel Transilvania. Fostul Palat Sztarill, astăzi Hotel Astoria este o emblemă arhitecturală din centrul oraşului, situat pe strada Teatrului nr.1.

Restaurantul Butoiul de Aur

Restaurantul Oradea - o clădire cu o istorie plină de fast şi eleganţă, o construcţie monumentală cu un aer gotic-veneţian. În anul 1890, arhitectul Rimanoczy Kalman senior a început construcţia complexului arhitectural ce găzduieşte astăzi restaurantul. A fost conceput sub formă de hotel - modern, dotat cu băi de cadă şi aburi.

Restaurantul Butoiul de Aur îşi păstrează eleganţa de la începutul secolului XX şi oferă clienţilor posiblitatea să savureze o masă gustoasă inspirată atât din bucătăria românească, cât şi cea internaţională. Alături de preparatele culinare vă oferă o colecţie largă de vinuri din podgorii celebre, într-o atmosferă rustică. 

Restaurantul Crinul Alb

Pentru iubitorii gastronomiei româno-italiene există un singur loc de întâlnire în Oradea: şi acela este restaurantul-pizzerie Crinul Alb. Redeschis în 2008, Crinul Alb a devenit repede unul dintre cele mai frecventate localuri din Oradea.

Considerat a fi un restaurant cu tradiţie, Crinul Alb pune la dispoziţia clienţilor săi pe lângă cele peste 50 de feluri de pizza delicioase şi un meniu bogat cu specific româno-italian din care nu lipsesc paştele, supele, ciorbele, peştele şi mâncărurile tradiţionale, atât româneşti, cât şi italieneşti. Datorită poziţionării sale, pe malul Crişului, (Parcul Traian nr. 31), localul oferă clienţilor săi şi o privelişte unică; vara întreagă faţada de sticlă a restaurantului se deschide oferindu-va posibilitatea de a savura mâncărurile delicioase în timp ce în fundal se aude lin susurul liniştitor al Crişului, iar iarnă puteţi să va bucuraţi de o pizza aburindă, în timp ce dincolo de cortina de sticlă ninge frumos.

De asemenea, Restaurantul-pizzerie Crinul Alb aduce un nou concept pe piaţă orădeană: programul non-stop. Aşa deci, localul va aşteaptă să îi treceţi pragul la orice ora din zi sau din noapte, pentru a va încânta papilele gustative cu mâncăruri inedite şi savuroase.

Restaurantul cu specific vegan Cris

Restaurantul Cris s-a născut din dorinţa de a oferi semenilor o alternativă de alimentaţie mai sănătoasă. În acest cadru, promotorii regimului vegetarian vă oferă un meniu impresionant şi plin de surprize, bazat pe preparate exclusiv vegetale. Detaşarea din peisajul binecunoscut al restauantelor nu se opreşte aici: în acest spaţiu nu se fumează şi nu se servesc băuturi alcoolice sau sucuri chimice. Mai mult, atmosfera calmă, subliniată discret cu sonorităţi clasice favorizează deconectarea şi savurarea preparatelor excepţionale.

Realizat de Bodogai Alexandra Georgiana

Circuit tematic - Oradea iudaica

          Istoria oraşului Oradea nu este una completă şi nu poate fi spusă fără a nu include şi istoria comunităţii evreieşti care a trăit în aceste locuri. Importanţa acestei comunităţi în viaţa oraşului este de o însemnătate majoră mai ales după a doua jumatate a secolului al XIX-lea, reprezentanţii ei fiind implicaţi activ în viaţa economică, bancară, comercială, în sistemul sanitar şi cel şcolar, dar şi în configurarea arhitectonică a oraşului. Astfel, traseul memoriei evreiești din Oradea îşi propune să urmeaze cele mai importante locuri legate de prezența israelită în oraș. Acest traseu este recomandat celor care îşi doresc să descopere o parte profundă, aproape necunoscută și uneori ignorată, a orașului.

Harta turului

Pasul 1: Sinagoga Viznitz (str. Crinului)

Această sinagogă a fost construită de un sprijinitor al Rabinului Sr. Jisrael Hager a ramurii hasidice din Viznitz, care a fugit de persecuție împreună cu curtea sa la Oradea în 1915. Rabinul era stabilit anterior în Bucovina, dar a reușit să negocieze cu invadatorii ruși pentru o plecare ordonată, alături de 70 dintre însoțitorii săi. Sinagoga a fost folosită pe post de spital în ghetou în 1944. Ulterior, a devenit un atelier, dar acum este divizată în mici unități comerciale.

Pasul 2: Sinagoga ortodoxă (str. M. Viteazul)

În 1890, o nouă și impunătoare Sinagogă Ortodoxă, a fost construită în stil neo-mauric și este cunoscută ca Marea Sinagogă. Arhitectul a fost Bach Nandor. Această sinagogă dispune de locuri pentru 1.050 de persoane (600 de bărbați la parter și 450 de femei la balcon); în prezent se efectuează lucrări de renovare, fiind utilizată în ultimii ani doar la ocazii speciale.

Pasul 3: Sinagoga Sas Chevra (lângă sediul Comunităţii Evreieşti Oradea) + Monumentul Holocaustului

Această sinagogă mică aflată pe teritoriul Comunității Evreiești a fost construită în 1908 de către Incze Lajos. Este cunoscută ca Sinagoga Sas Chevra și este în continuare utilizată pentru rugăciunile zilnice. În apropierea acestei sinagogi se află amplasat şi Monumentul Holocaustului, ridicat in amintirea fostei comunităţi evreiesti din Oradea exterminată în lagarele naziste de la Auschwitz-Birkenausau, sau în detaşamente de muncă forţată din Ucraina.

Pasul 4: Palatul Ullmann (Piaţa 1 Decembrie)

Clădire construită în stilul secessionului vienez, se presupune a fi fost proiectată de arh. Lobl Ferenc și terminată în anul 1913. Clădirea e formată din subsol, un parter înalt, mezanin și trei etaje care se dezvoltă în jurul unei curți interioare. Ultimul etaj este mansardat, acoperit fiind de un acoperiș foarte înalt. În planul fațadei se remarcă simetria față de axul central, frumoasa proporționare a traveelor, atât pe orizontal cât și pe vertical. Decorația, reprezentativă pentru secession-ul vienez se reduce la medalioane de stuc, butoni de carămidă, feronerie, vitralii și basorelieful de ceramică, executat în atelierul Zsolnay, cu smalț metalifer de culoarea bronzului reprezentând “Menora” păzită de doi lei.

Pasul 5: Casa Vágó (str. Traian Moşoiu)

Casa Vágó a fost construită în Oradea în anul 1905, în stil Secesiunea vieneză, cu forme simplificate, geometrice, organizată pe demisol și două nivele. Fațada este asimetrică, intrarea principală fiind marcată cu un fronton de formă eliptică. Central, este amplasat un bovindou ce ondulează planul fațadei, golurile înalte și înguste, ritmând fațada simplă lipsită de elemente decorative. Casa, aflată pe strada Traian Moșoiu nr. 14, a fost proiectată de doi arhitecți frați, Vágó László (1875-1933) și Vágó József (1877-1947), în prima etapă a creației lor, fiind înrudită stilistic cu alte imobile ridicate de frații Vágó în Budapesta în această perioadă.  Singurele elemente decorative, sunt ancadramentele ferestrelor, feroneria pervazelor, vitraliile, precum și sgrafitto-ul amplasat în atic reprezentându-i, probabil, pe cei doi frați Vágó. Casa este reprezentativă pentru procesul răspândirii secession-ului în Transilvania, dar și pentru urmărirea pas cu pas a evoluției artistice a celor doi frați.

Pasul 6: Palatul Moskovits (Piaţa Unirii)

La începutul secolului XX la intersecţia Pieţei Unirii cu strada Vasile Alecsandri se aflau două clădiri de dimensiuni reduse, casa Nikolits şi casa Diamandi, prima cu parter, cea de-a doua cu un etaj, care au fost cumpărate în anul 1905 de către Mór Moskovits jr. şi József Moskovits. Cei doi antreprenori în industria alimentară, membrii aceleiaşi familii evreieşti, au început în anul 1910 construirea unei case de raport cu trei etaje, proiectată de arhitecţii de origine orădeană, fraţii László Vágó şi József Vágó. Într-o primă fază au început demolarea casei Nikolits, continuând în acelaşi timp lucrările cu ridicarea primelor trei axe la colţul străzii Vasile Alecsandri. În ianuarie 1911 au demarat şi demolarea casei Diamandi, iar la sfârşitul anului au definitivat şi faţada dinspre Piaţă a palatului. Executarea lucrărilor a fost realizată de firma orădeană al lui Lajos Incze şi a fiilor săi.

Pasul 7: Pasajul Vulturul Negru (Piaţa Unirii)

Palatul, aflat la adresa str. Independenței nr.1, a fost construit între 1907-1908 de arhitecții orădeni Marcell Komor și Dezső Jakob, în stil secession. Antreprenorul lucrării a fost Ferenc Sztarill. Pe locul acestei clădiri s-a aflat palatul Arborele Verde, care dispunea de o sală ce găzduia manifestările culturale și politice. Clădirea este de colț, cu parter înalt și patru etaje, format din două corpuri între care se găsește un pasaj vitrat cu acces spre str. Independenței, Piața Unirii și str. Vasile Alecsandri. Fațada principală dinspre Piața Unirii este asimetrică, fiind formată din două corpuri mari, inegale, ce relevă cel mai bine stilul secession. Fațada corpului din str. Independenței este mai ordonată și sobră. Motivul central îl reprezintă un corp ieșit, impărțit în două registre, care se termină în atic trilobat, având un vitraliu în timpan. Vitraliul cu vulturul negru, devenit o emblemă a ansamblului, a fost executat în 1909, în atelierul orădean Neumann K. Palatul Vulturul Negru este cea mai importantă clădire a stilului său, din Oradea. Clădirea este multifuncțională, cuprinzând, la vremea inaugurării, cazino, hotel, birouri, restaurant, grupate în trei corpuri asimetrice. În prezent, în clădire funcționează un hotel, un cinematograf, o banca, si mai multe cluburi, cafenele si restaurante, fiind un loc important de intalnire pentru scena sociala a Oradiei.

Pasul 8: Sinagoga ortodoxă Hileh Neorin (strada Primăriei)

Aflată în paragină, sinagoga este utilizată pe post de depozit pentru legume. Există însă planuri de renovare a clădirii și de înființare a unui muzeu evreiesc și centru de studiere. Planurile au fost întocmite de arhitectul Cristian Pușcaș cu asistența unei echipe de studenți de la Facultatea de Arhitectură și Construcții. Acest proiect va fi în parteneriat între Comunitatea Evreilor din Oradea și Muzeul Țării Crișurilor.

Pasul 9: Clădirea Salamon Goldstein (str. Teatrului)

Arhitectul clădirii Salamon Goldstein a fost Ferenc Sztarill, fiind construită în anul 1910. În mod asemănător cu alte proiecte ale lui Sztarill, are un minimum de oranemente, unicitatea fiindu-i dată de aspectul trapezoidal și de turnul consolă. Are singura poartă de intrare din Oradea care conține Steaua lui David.

Pasul 10: Casa Adorjan II (str. Patrioţilor)

Casa Adorjan II a fost a doua clădire comandată de către Emil Adorjan. Are un aspect simetric, având trei balcoane și o fațadă bogat ornată cu lucrături de fier cu motive florale și vegetale. Casa a fost construită în anii 1904-1905 de către Ferenc Sztarill conform proiectului elaborat de arhitecții Dezso Jakab și Marcell Komor.

Pasul 11: Casa Adorjan I (str. Patrioţilor)

Casa Adorjan I este prima clădire comandată de Emil Adorjan. Acesta a fost un antreprenor evreu, un intelectual și un avocat. A numit doi prieteni tineri, Marcell Komor și Dezso Jakab, să fie arhitecții acesteia. Clădirea a fost ridicată la scurt timp după anul 1900 și este una dintre cele mai bogat ornate clădiri din Oradea.

Pasul 12: Palatul Sonnenfeld (str. Moscovei)

Cel care a dat comanda și a fost proprietarul acestei clădiri a fost Adolf Sonnenfeld, proprietarul evreu al celei mai mari tipografii din Oradea. Palatul a fost construit în anii 1911-1912. Adolf Sonnenfeld, de asemenea, a comandat construirea primei case secesioniste din Oradea. Tipografia se afla în curtea interioară. Arhitectul palatului a fost Frigyes Spiegel, un notabil inovator Art Noveau și evreu, care a lucrat inițial în Budapesta, dar care a trăit și lucrat în Oradea între anii 1919 și 1923.

Pasul 13: Hotel Parc (str. Republicii)

A fost inaugurat de fraţii Emil şi Gyula Weislovits în martie 1915, însă clădirea este mult mai veche, ea datând din ultimul deceniu al sec XVIII. În 1873 epidemia de holeră a decimat mai bine de un sfert dintre locuitori urbiei, iar Adolf Weislovits  deschide la parterul clădiri un magazin de pompe funebre. Ulterior clădirea a fost moştenită de fraţii Emil şi Gyula Weistovits, care în perioada 1914-1915 au transformat etajul clădirii pe baza proiectului lui Czoczek Alajos într-un hotel de lux cu 60 de camere considerat foarte modern în acea  perioadă. Cu această ocazie a fost modificată şi faţada clădirii aşa cum arată şi azi. De-a lungul timpului la acest hotel au poposit personalităţi de seamă: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Enescu. În perioada ocupaţiei sovietice în oraş hotelul a fost rechiziţionat pentru ofiţerii ruşi, apoi a trecut în proprietatea Ministerului Comerţului şi cedat apoi Ministerului Turismului. După al doilea  Război  Mondial hotelul s-a degradat tot mai mult. Vechea terasă din incintă a devenit Grădină de vară în care au loc spectacole de toate genurile.

Pasul 14: Palatul Miksa Moskovits (str. Republicii)

Imobilul, cunoscut în epocă sub numele de Palatul Moskovits Miksa, a fost comandat de Moskovits Miksa, un inginer evreu, pentru propriul sau uz. Acesta a cumpărat terenul în 1904, pentru suma de 52000 de coroane şi a locuit în noul imobil. Clădirea a fost ridicată în 1904-1905.

La structura de rezistenţă s-au utilizat pentru prima dată în Oradea plăci cu nervuri din beton armat (de tip Hennebique), structura de rezistenţă fiind proiectată de profesorul universitar ing. Zielinszky Szilárd din Budapesta. Imobilul este emblematic pentru arhitectura 1900 din Oradea, fiind una dintre cele mai spectaculoase clădiri ridicate în acest stil, datorită ornamenticii bogate. Din punct de vedere stilistic, clădirea se include în arhitectura secesion müncheneză, în aşa numitul Lilienstil. Palatul Moskovits este dominat de caracteristicile tipice arhitecturii 1900, dar este eterogen, eclectic, utilizând şi elemente istoriciste adaptate caracterului general Art Nouveau al faţadelor.

Pasul 15: Palatul Stern (str. Republicii)

Palatul Stern din Oradea a fost construit în 1909 după planurile arhitecților Komor Marcell și Jakab Dezso. Este o clădire de colț în stil Lechner, care prezintă o reușită tentativă de ritmare a fațadei, dealtfel plană, prin accentuarea celor patru bovindouuri de pe fațade (două pe fiecare), prin amplasarea masivului turn circular pe colț, subliniind astfel punctul de inflexiune dintre cele doua fațade, deasemenea împins în afară, sau prin streașină mult ieșită în consola susținută de contravântuiri din lemn sculptat. Clădirea iese din obișnuitul reprezentărilor Art Nouveau prin sobrietate dar totdodată creează senzația de apartenență prin subtilitatea reprezentării detaliilor. La parter decorația a fost distrusă, rămânând intacte doar cele două porți de acces. Feroneria  din golurile porţii redă stilizat “coada de păun” .

Pasul 16: Palatul Apollo (str. Republicii)

În secolul al XIX-lea, exista pe amplasamentul actualului Palat Apollo, un han cu numele Apollo. În 1910 Consiliul Orăşenesc a dorit să valorifice terenul şi a hotărât ca pe acel amplasament să fie ridicat un nou imobil. În primăvara anului 1911 Rimanóczy Kálmán junior a prezentat proiectul care a fost acceptat şi apreciat de Consiliul Juridic Municipal. Serviciul tehnic şi Comisiile au propus municipalităţii să facă o licitaţie pentru ridicarea clădirii. În iulie 1911, s-a acceptat propunerea de ţinere a licitaţiei. În martie 1912 s-a ţinut licitaţia. Rimanóczy Kálmán junior a câştigat licitaţia, având ce mai bună ofertă, dar a murit în 12 iulie 1912. Văduva arhitectului a cerut Consiliului Municipal să-l însărcineze pe inginerul-arhitect Krausze Tivadar pentru a coordona lucrările la noua clădire, deoarece acesta a fost colaboratorul arhitectului. În septembrie 1913 presa orădeană scria că lucrările se vor finaliza în primăvara anului 1914, dar imobilul a fost finalizat mai târziu, în acelaşi an. Palatul a fost o comandă a Consiliului Municipal Oradea şi era singurul imobil de raport ridicat la iniţiativa acestuia, toate celelalte imobile de raport construite la începutul secolului al XX-lea fiind proprietăţi private. Pentru a realiza venituri, municipalitatea a oferit spre închiriere spaţiile din imobil. În condiţiile izbucnirii războiului a fost dificil de găsit chiriaşi pentru toate spaţiile, pentru cafeneaua de la parter, pentru trei dintre apartamentele de lux şi atelierele de la etajul al treilea.

Pasul 17: Casa Darvas – La Roche (str. Iosif Vulcan)

Casa Darvas-La Roche este o clădire din Oradea, proiectata de frații Vágó József și László, datând de la începutul secolului al XX-lea. Clădire în stil secession vienez cu forme simplificate, geometrice. Are plan în L, având fațada principală spre strada Iosif Vulcan și pe cea secundară spre Criș. Fațada principală are trei registre diferit tratate. Întreaga fațadă este placată cu calcar la intersecția plăcilor aflându-se butoni semisferici din cărămidă smălțuită aparținând fabricii Zsolnay/Pecs. Fațada secundară este tratată mai simplu, terasele coborând în trepte până în stradă. Curtea interioară are ca element distinctiv gardul cu stâlpi din lemn încrustat. Importantă pentru istoria arhitecturii și artei, reprezentativă pentru dezvoltarea stilului secession în România.

 Pasul 18: Palatul Füchsl (str. Independenţei)

Clădirea monument istoric, amplasată pe str. Independenţei 11-13, cunoscută sub denumirea de Palatul Füchsl, a fost construită între anii 1902-1903, antreprenorul fiind Rendes Vilmos (inginer constructor), iar arhitecţii Bálint Zoltán (1871-1938) şi Jámbor Lajos (1869-1955). Palatul Füchsl este un exemplu caracteristic al începutului de secol al XX-lea, când comercianţi bogaţi îşi construiau o clădire impozantă, dorind să-şi etaleze statutul şi să marcheze prin simbolistica ornamentaţiei individualitatea lor. Astfel, ceea ce face interesant acest imobil este modul de realizare a faţadei şi simbolistica ornamentaţiei, care evidenţiază personalitatea proprietarilor, fraţii Füchsl Arnold şi Mór, importanţi comercianţi de vinuri. Stilul clădirii este secession-ul maghiar de factură lechneriană. Cele două faţade sunt executate unitar şi nu lasă să se ghicească faptul că, de fapt există două imobile, fiecare cu o curte interioară şi cu intrare proprie. Faţadele sunt organizate în trei registre orizontale: parterul cu vitrinele magazinelor, cele două etaje şi coronamentul constituit din aticul protejat de streşina curbilinie puternic reliefată. La subsol, sub ambele imobile, se găseau pivniţele pentru vin, de mari dimensiuni, având intrarea prin curte, dar şi cămările pentru lemne şi cărbuni, câte una pentru fiecare apartament (patru în imobilul din stânga şi şase sub cel din dreapta).

 Pasul 19: Sinagoga Neologă (str. Independenţei)

O magnifică Sinagogă Neologă, având o orgă de dimensiuni mari și o capacitate de peste o mie de persoane, a fost construită în anul 1878 în centrul orașului. Acest monument cu arhitectură neo-maurică a devenit cunoscut orădenilor ca Templul Sion, fiind întotdeauna asociat cu numele Rabinului Șef Dr. Lipot Kecskemeti. Impunătoarea și strălucitoarea sa cupolă, reflectată în apele râului Crișul Repede, este până în ziua de azi monumentul cel mai recunoscut din centrul orașului. Arhitectul a fost David Busch iar sinagoga a fost construită de Kalman Rimanoczy, Sr. Elaboratele fresce interne au fost pictate de Mor Horovitz. Monumentul istoric este într-o condiție care necesită reparații capitale, nefiind utilizată la momentul actual. Sunt anumite proiecte de dezvoltare prin care Consiliul Local Oradea a aprobat, în principiu, să transforme Sinagoga într-o sală de concert, un centru de conferințe și un centru de informare turistică.

Pasul 20: Casa de cultura a sindicatelor (Piaţa 1 Decembrie)

Realizat de Albiter Teodora

 

Vizită de cercetare la Biserica Sfânta treime

Biserica Sfânta Treime

               

Biserica Sf. Treime, cunoscută și ca Biserica Brigita, Biserica Rutenilor sau Biserica Sfântului Spirit, este prima biserică romano-catolică ridicată la Oradea după înlăturarea stăpânirii otomane, prin asediul și recucerirea orașului în anul 1692 de către armatele imperialeale Casei de Habsburg. Lăcașul a fost construit cu hramul Sfintei Brigita a Suediei în anul 1693 la comanda episcopului romano-catolic Augustin Benkovics.

În primii treizeici de ani de existență edificiul a avut funcția de catedrală provizorie a Episcopiei romano-catolice Oradea, în condițiile în care imediat după repunerea în drepturi a episcopiei de către Curtea de la Viena, instituția orădeană încă nu avea catedrală proprie.

Din anul 1723 a fost dată ordinul franciscan, apoi celui paulin, iar mai târziu s-a decis trecerea bisericii în patrimoniul comunității catolice a armenilor.

În 1786, după darea în folosință a Catedralei Sf. Maria Oradea, biserica Sf. Brigita a fost donată comunității greco-catolice din Oradea, care i-a dat hramul Sfântul Spirit. Biserica era folosită și de românii greco-catolici din Oradea.

În anul 1948, odată cu interzicerea bisericii greco-catolice, lăcașul a fost trecut de autoritățile comuniste în posesia bisericii ortodoxe române, care îl deține până în prezent. În timpul regimului comunist edificiul a fost mascat prin construirea unui bloc de locuințe în dreptul ei.

Descrierea edificiului

Din elementele specifice fațadelor de factură barocă de după 1700 se mai păstrează frontonul marcat de o succesiune de acolade. Turnul de bază pătrată este decorat cu un coronament în formă de bulb de ceapă. Este o biserică simplă de tip navă, cu un altar pentagonal, elevaţia sa este minoră şi se termină printr-un turnuleţ de lemn. Din punct de vedere stilistic, deşi iniţial barocă (acoladele din fronton trădând acest stil), ea poate fi încadrată astăzi unui eclectic. Pictura interioară realizată în tehnica „fresco” este de factură recentă, ea fiind finalizată între anii 1982-1985.

Imagini

Frescă de pe faţada bisericii

Frescă de pe faţada bisericii

Frescă de pe faţada clădirii

Uşa de intrare în biserică

Istoricul podurilor ce fac legătura între cele două maluri ale Crişului Repede

Istoria podurilor oraşului Oradea

Încă din prima jumătate a sec. al XVIII-lea, legătura dintre cele două maluri ale Crişului Repede, la Oradea, a fost stabilită de către punţi de trecere, construite din lemn, iar, mai târziu au fost construite altele noi, moderne, capabile să contribuie la descongestionarea urbei. La început, acestea au primit denumiri impersonale, precum: ,,cel mare", ,,cel mic" şi ,,al treilea pod", ,,din zona virană" sau ,,râtul Oradiei". Singurul pod orădean, care a avut de la început un nume personalizat, a fost pasarela ,,Garasos", aşa-zisă a calicilor. 

În prezent, Oradea numără zece poduri dintre care două sunt pietonale, două pentru căile ferate, iar şase sunt rutiere.

1. Podul CFR Ioşia

Se află pe ruta CFR care leagă Oradea de oraşele din sud, sud-vest Arad, Timişoara.

2. Podul Densuşianu

Traversează râul Crişul Repede, face legătura între străzile Ovidiu Densuşianu, strada Podului şi b-dul Dacia, dintre DN79 şi DN 19, la care în prezent se efectuează lucrări de reparaţii şi consolidare. A fost executat în anii 1975-1976.

                

Datorită deteriorării vechiului pod, lângă acesta a fost inaugurat în octombrie 2011, un pod nou care va prelua traficul rutier de pe strada Densuşianu până când va fi modernizat şi cel vechi. Are o lungime de 120 metri şi o lăţime de 11 metri, iar capătul pilonilor de susţinere se află la 23 de metri sub nivelul apei.

3. Podul Sovata

Acesta face legătura între strada Sovata din cartierul Rogerius şi strada Oneştilor din Ioşia, uşurând astfel traficul între aceste două cartiere. Are 108 metri lungime, 13,5 lăţime, două trotuare şi piste pentru biciclişti. A fost inaugurat în 12 octormbrie 2011. Aici a existat de mai bine de un sfert de secol un pod de pontoane, care datează din perioada de industrializare a Oradiei (anii '70). Podul, cu o lungime de 90 de metri, era format din şapte punţi, care totalizau 2 tone, precum şi din 14 barje.

4. Podul Decebal

Măreţul pod metalic rutier al Oradiei Mari a fost construit pe parcursul anilor 1912-1913, în lunca oraşului (azi, zona Decebal-Splaiul Crişanei), din nevoia facilitării deplasării/transportului animalelor de către sătenii care intrau în oraş pe la vama din Episcopia Bihor şi se îndreaptau spre târgurile specializate din Ioşia. Proiectul câştigător, întocmit în anul 1906 (anul în care a pornit la drum şi primul tramvai orădean), a fost  realizat de inginerul oraşului de atunci, Altnöder Endre. Aspectul noului pod era asemănător cu cel al Podului Elisabeta din Budapesta, fiind prevăzut cu două porţi boltite din metal de unde pornesc elementele de susţinere. Lucrările de executare a culeelor şi a pilonilor podului i-au fost încredinţate firmei locale „Incze Lajos şi Asociatul”, iar realizarea suprastructurii a trecut în sarcina firmei arădene ,,Johann Weitzer”, care de altfel era şi o fabrică de vagoane şi construcţii de maşini. Lungimea sa măsura 74 de metri (m), iar lăţimea 15 m: 9 m de parte carosabilă şi câte 3 m de trotuar pe ambele laturi. Aspectul estetic al lucrării s-a evidenţiat prin ornamentele de tip dantelă ale suprastructurii, cu ajutorul amenajărilor de feronerie şi de pietruire efectuate la rampele de acces. Pe suprastructură, la propunerea inginerului şef, în partea superioară a porţilor au fost montate lucrări de feronerie reprezentând stema oraşului.   Odată cu deschiderea legăturii dintre periferia Olosigului şi Oraşului Nou, s-a ridicat problema amenajării spaţiului din zonă: edificarea unor case şi magazine, înfiinţarea unui cartier nou, a unui spital şi o piaţă agroalimentară (azi, Piaţa Decebal).  Podul a rămas intact în timpul celor două războaie mondiale, iar în anul 1948 a fost montată şi o pereche de şine aici.

În urma creşterii debitului Crişului Repede din 12 martie 1981, pilonii corpului din oţel au fost dezafectaţi, astfel că s-a trecut la operaţiunile de demolare a acestuia, iar în locul său a fost construit podul din beton armat, păstrat şi astăzi.

5. Podul Informatica

Traversează râul Crişul Repede asigurând legătura între străzile Szigligeti Ede şi Plevnei. A fost executată în anul 1962 din beton armat. Are o lăţime totală de 4,80 m formată din două trotuare pietonale de 1,50 m şi pista pentru ciclişti de 1,80 m. În anii 2003-2004 au fost executate lucrări de reabilitare a pasarelei.

6. Podul Ferdinand

Primul pod care lega cartierul Oraşul Nou cu cartierul Olosig, a fost construit la iniţiativa episcopului romano-catolic de Oradea, Miklós Csákz (1737-1747). În ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea, podul a fost modernizat, permiţând şi circulaţia căruţelor, până atunci accesibil doar circulaţiei pietonale. Asemenea podului din amonte şi această punte de trecere a fost victima inundaţiei din 31 mai 1817. În locul său a fost construit, în anii care au urmat, un alt pod. Nici acesta, însă, nu rezistat mult timp. Datorită stării avansate de deteriorare a pilonilor săi, viitura din anul 1851 l-a dărâmat.

A fost necesară, în consecinţă, construirea unui alt pod din lemn peste Crişul Repede (1851), care pe lângă faptul că se încadra pe deplin în noul perimetru al Pieţei Unirii, acesta contura axa de circulaţie prin piaţă, dinspre Oraşul Nou spre Olosig. La două decenii după darea sa în folosinţă, datorită stării de nemulţumirea generală referitor la noul pod de lemn, la 10 octombrie 1878, a început demolarea acestuia. Zadarnic şi-au dorit locuitorii oraşului un pod din piatră, noul pod  a fost tot unul din lemn. Obiectivul a fost terminat în 1879, fiind exploatat, fără întreţinere, timp de aproape şapte ani.

La începutul anului 1892, problema a revenit pe ordinea de zi a Consiliului orăşenesc care, în cele din urmă, a realizat că lucrările de reamenajare ale podului de lemn ar avea un cost mai ridicat decât cele pentru construirea unui nou pod, din metal. Lucrările propriu-zise, la podul metalic, au început abia în luna iunie 1893, prin construirea culeelor şi asamblarea suprastructurii metalice. După stabilirea definitivă a elevaţiei - disputată cu îndârjire de către părţile implicate, au fost fixaţi tiranţii, dedesubtul celor patru colţuri ale suprastructurii metalice. Podul, cu o lungime de 56 de meteri, lăţimea părţii carosabile fiind de 6,5 metri şi cu trotuare pe ambele părţi, largi de 2 metri fiecare, a primit numele patronului spiritual al Oradiei, Sfântul Ladislau. Astfel, podul metalic terminat în 1893 a rezolvat în sfârşit marile probleme de circulaţie pe vechile poduri din lemn din această zonă. Costul relativ redus al construcţiei - un criteriu imperativ la vremea edificării sale - n-a fost în concordanţă cu aşteptările de ordin estetic, de mai târziu. Din această cauză, încă din vara anului 1906, Consiliul orăşenesc a dezbătut problema substituirii podului cu unul cu o structură modernă şi estetică. Dezbaterea nu a generat însă nici un rezultat.

La începutul anilor 1940, noua conducere a oraşului, instalată după arbitrajul de la Viena, a hotărât demolarea podului, perimat tehnic, lucru care s-a realizat din cauza izbucnirii războiului. În octombrie 1944, trupele germane în retragere, din motive strategice şi după o primă nereuşită, au aruncat podul în aer. Astfel, circulaţia în zona cea mai importantă a oraşului s-a paralizat, în pofida improvizării unei punţi de lemn, iar apoi, a construirii unui alt pod, tot din lemn, dar mai îngust decât cel distrus.

Construirea podului din beton armat - în forma sa pe care o cunoaştem azi - a demarat cu puţin înainte de procesul naţionalizării (1954). Carosabilul are lăţimea de 20 de metri, fiind prevăzut, pe ambele părţi ale sale, cu trotuare late de 3 metri fiecare, considerate largi la acea vreme. Iniţial, partea carosabilă, de 14 metri lăţime, a fost încărcată cu o linie de tramvai, pe fiecare sens pe circulaţie. Lungimea totală a podului este de 57,70 m cu trei deschideri.

7. Podul Intelectualilor

Istoria acestei pasarele este una foarte interesantă şi începe după anii 1850. La această dată, aici exista un pod din lemn, ce purta denumirea de ,,Pasarela Paralelor", care la ambele capete avea o căsuţă, iar persoanele care doreau să o tranziteze erau nevoite să plătească o para. În anul 1910 pasarela de lemn a fost înlocuită  cu un pod  metalic, dupa planurile Fabricii de Poduri Reşiţa a Căilor Ferate Austro-Ungare.

În urma inundaţiilor de la începutul anului 1974, construcţia din fier s-a deteriorat, astfel că în urma expertizelor specialiştilor, autorităţile locale au decis că este mai util să se construiască un pod nou decât să se investească în refacerea celui vechi. Atunci s-a luat decizia construirii actualei pasarele, care a fost finalizat în anul  1974. Balustrada podului de metal este păstrată şi azi, fiind un element care aminteşte de vechea construcţie. Este destinată în exclusivitate circulaţiei pietonale. Structura reazemă prin trei puncte rigide pe culei şi pilon şi în două puncte este suspendată de tiranţi evantai ce sunt ancoraţi în capătul unui pilon, cu înălţimea de 22 m. Are o lăţime de 3 m şi lungime de 85,50 m cu două deschideri de 63,75 m +21,75 m, a fost reabilitat în anii 1997-1998.

Denumirea de ,,Podul Intelectualilor" a primit-o la începutul anilor 1990. Ideea a pornit de  la cei câţiva paşi care despart puntea de peste Crişul Repede de redacţiile unor cunoscute publicaţii bihorene din acea vreme. Paşii intelectualilor se îndreptau spre redacţia Cotidianului ,,Crişana" cel mai vechi ziar din Oradea precum şi redacţia revistei ,,Familia", care este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale.

8. Podul Dacia

Imagine de pe podul Intelectualilor cu vedere spre Podul Dacia

Pe locul unde a fost ridicat ,,podul cel mare" se presupune că ar fi existat înainte un altul, deoarece în albia râului s-au depistat resturile unor piloni de lemn, putreziţi. Acest pod, de altfel primitiv, a fost distrus de către inundaţiile de la 31 mai 1817. Construirea unui alt pod, în locul celui distrus, s-a finalizat abia peste cinci ani, în 1822. În acel interval de timp, traversarea râului s-a realizat cu ajutorul a două bărci de pescari, pe post de bac contra sumei de două coroane. Podul mai nou construit era prevăzut cu trotuar pentru pietoni, facilitându-se, astfel, traversarea acestora. Cu timpul şi acesta a necesitat efectuarea de lucrări de reparaţii şi consolidări, însă în final, s-a recurs la ridicarea, din temelii, a unui alt pod din lemn, aşa-zis ,,cel mare".

Pregătirile pentru construirea ,,podului cel mare", care să facă legătura între cartierul Olosig, pe de o parte, şi cartierele Subcetate şi Velenţa - ambele reprezentând nucleul primei zone industriale a oraşului - pe de altă parte, au început în ianuarie 1878. Edificarea podului s-a finalizat într-un timp record, încă în vara aceluiaşi an. Se presupune că acesta - în anul 1890 fiind deja deteriorat de-a binelea - a funcţionat până la construirea în locul său a unui pod de fier nou.

În martie 1891, o comisie de specialişti a constatat că, fără reparaţii imediate, podul de lemn nu va mai rezista mult timp. Conducerea oraşului a decis să renunţe la renovarea sa şi să înceapă pregătirile în vederea construirii unei punţi de trecere mai portante, din aliaj fier-carbon de această dată. Lucrarea a fost atribuită firmei ,,Danubius", care a executat suprastructura metalică. Culeele şi pilonii podului au fost construite de firma ,,Neuschloss", tot din Budapesta. Lucrările de elecare a podului de fier au demarat în noiembrie 1891, cu un efectiv mare de muncitori. Construcţia considerată de presa epocii a fi monumentală a fost finalizată în septembrie 1892. Obiectivul industrial a fost denumit, în cele din urmă, Podul Baross, după numele omului politic maghiar, Gábor Baross (1848-1892), zis cel cu mâini de oţel. Avându-se în vedere perenitatea creaţiei tehnice, pentru denumirea podului s-a propus iniţial numele reginei coroanei maghiare, Elisabeta de Wittelsbach - cunoscută şi sub numele de Sissi.

În ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial, trupele germane în retragere, au reuşit să avarieze grav podul, motiv pentru care acesta a intrat în reparaţii. Lucrările de înnoire au constat în ridicarea construcţiei, cu ajutorul unor mecanisme speciale şi înlocuirea ori repararea pieselor deteriorate. Acestea nu s-au realizat la timp, cauza fiind lipsa materialelor necesare.

A fost executat în anul 1954, din beton armat, cu trei deschideri (19,45 m+28,00 m+19,45m) şi are o lungime totală de 66,90 m. În anul 1997 au fost executate lucrări de consolidare şi lărgire a podului, de la o lăţime de 2 trotuare x 3,00 m +13,00 m carosabil la o lăţime de : 2 trotuare x 5,50 m +20,50 m carosabil – la patru benzi de circulaţie (două benzi pentru fiecare sens de circulaţie rutieră şi două linii de tramvai).

9. Podul CFR Velenţa

Podul feroviar din Velenţa face legătura între Gara Oradea şi oraşele din est: Cluj Napoca, Targu Mureş.

10. Podul de la Silvaş

Podul este în construcţie iar când va fi terminat va lega cartierele Dragoş Vodă şi Velenţa de Podgoria şi Rogerius, urmând să preia tot traficul uşor dinspre Cluj către Satu Mare. Podul de oţel, lung de 81,45 metri şi lat de 12,30 metri, va avea inclusiv trotuare şi o pistă de biciclete.

Clădirea tribunalului Oradea

Palatul Frimont

Amplasat în fosta Piaţă Szechenyi,  Palatul Frimont  a fost cumpărat în 22 ianuarie 1868 de comitatul Bihor contra sumei de 50.000 florini de la ultima descendentă a familiei contelui. La rândul său, a cedat terenul şi construcţia, statului, pentru a ridica aici un tribunal. Clădirea a fost demolată iar parcul s-a părăginit căci noua construcţie a fost ridicată abia treizeci de ani mai târziu. 

În 1891, prin descentralizarea sistemului de apel în procedura penală din imperiu , s-a creat şi la Oradea o curte regală de apel, autorităţiile locale fiind obligate să asigure un local adecvat. Aşa s-a construit clădirea cu un etaj a actualei Poliţii judeţene Bihor şi aşa s-a pus şi problema  unui spaţiu adecvat tribunalului . În 1895 a început construirea clădirii în stil eclectic, cu două etaje, a cărei faţadă este subliniată de semicoloane angajate. Cu această ocazie s-a lăsat loc şi pentru străduţa din spate, noua construcţie fiind accesibilă din toate părţile.    

   

Proiectul Palatului,  aparţine ing. Kiss Istvân, a fost executat  de Guttman Jozsef şi Rendes Vilmos şi inaugurat la 13 august 1898, dată de la care va adăposti tribunalul, până în 1951 când se mută în clădirea comitatului. 

Pe parcursul timpului imobilul a avut următoarele destinaţii:

 -         1899-1951 Tribunalul Comitatului

 -         1951-1959 Sediul Regionalei Partidului Comunist „Crişana”

 -         1960-1989 Sediului Comitetului Judeţean de Partid Bihor

 -         1990-2000 Prefectura Judeţului Bihor

 -      începând cu anul 1998 prin H.G. NR.879/14.12.1998 imobilul a trecut din administrarea  Prefecturii Judeţului Bihor în administrarea Ministerului Justiţiei. 

În prezent în clădire funcţionează: Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor, Judecătoria Oradea şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.   

Clădire cu plan general dreptunghiular şi trei curţi interioare; are regim de înălţime:subsol, parter şi două etaje. Cale de acces pe fiecare latură şi un acces carosabil. Încăperile parterului şi a etajelor cu excepţia sălilor festive au acces de pe culoarele spre curţile interioare. Accesul principal se continuă cu o scară festivă. 

Faţada principală în stil clasicizant, are o coordonată monumentală şi sobră corespunzătoare funcţiei. Motivul central îl reprezintă rezalitul subliniat de un atic cu un grup statuar din teracotă şi acoperiş mansardat. Cornişa este subliniată de o friză de denticuli. La parter portalurile se termină cu ferestre semicirculare fiind decorate cu registre orizontale şi tencuială. 

Imagini

Faţada clădirii