Monumente arhitecturale

Complexul Ursulinelor

Istoria acestui complex a început odată cu stabilirea călugăriţelor ursuline la Oradea. Mănăstirea ursulinelor, împreună cu biserica (sfinţită în 1774, şi care poartă hramul Sf. Ana) au fost concepute de canonicul Szentzy Istvan în anul 1771, care a cumpărat o casă pe acest amplasament şi a transformat-o în mănăstire, în stil baroc târziu. Astfel, canonicul cu aprobarea episcopului de atunci, Pogacsics Adam, aduce la Oradea, în septembrie 1772, primele călugăriţe aparţinând acestui ordin (ele au fost: mater Maria Innocentia - conducătoare, mater Angela, mater Nepomucena, soror Crescentia şi soror Monica) din Kosice.

                Apărut în secolul al XVI-lea, în perioada Contrareformei, Ordinul Ursulinelor a avut ca misiune:

- acţiuni de binefacere,

- educarea tinerelor

- și transmiterea învăţăturilor şcolii catolice.

Aceasta a fost vocaţia lor şi în Oradea, unde Episcopia romano-catolică pentru a asigura nevoile călugăriţelor Ursuline, a cumpărat încă o casă pe actualul Corso, în care s-a înfiinţat o şcoală de fete, apoi o preparandie ( şcoala de învăţătoate) şi apoi o şcoală civică la nivel de şcoală medie. Donaţia în acest scop s-a ridicat se pare la 200.000 de florini. De la stabilirea acestor călugăriţe ale acestui ordin călugăresc la Oradea, de atunci din sec. al XVI-lea, nenumărate generaţii de tinere femei au aflat învăţăturile şcolii catolice. Acest claustru, acest amplu aşezământ este legat de două veacuri de educaţia tinerelor fete. O educaţie care se făcea într-o grădină închisă, într-un loc închis şi protejat, ferite de tentaţiile extra mundane. Călugăriţele se ocupau de educaţia completă a acestor tinere fete pentru a le pregăti pentru o viaţă cu adevărat creştină, ferită de tentaţiile lumii exterioare, de ispite şi educate ca ele însele să nu fie instrumente ale seducţiei, ci să menţină această flacără a purităţii, demnităţii şi a fecioriei.

Misiunea Ursulinelor a fost întreruptă brusc în anii de după cel de-al Război Mondial, când în 1948 toate ordinele călugăreşti din România au fost desfiinţate, averea lor a fost naţionalizată, iar călugariţele ursuline au fost nevoite să plece din mănăstire în doar 24 de ore. Acestea au trebuit să se retragă la câte o cunoştinţă sau la câte o familie, care le-au primit cu bucurie şi recunoştinţă. Au recâștigat proprietatea asupra clădirilor abia după 1990, dar s-au retras din Oradea în urmă cu câțiva ani. Ursulinele nu mai sunt prezente în Oradea, astfel că o tradiţie de secole s-a pierdut. 

Construcţia a suferit repetate modificări şi adăugiri, astfel că înfăţişarea ei actuală datează de prin 1858, când mijlocul secolului XIX-lea aduce o schimbare de viziune arhitecturală datorită pătrunderii stilului romantic, paseist, ataşat mai ales de principiile curentului european "Ghotic Revival". Acesta a pătruns şi la Oradea, mai ales în zona învăţământului patronat de ordinele călugăreşti. Astfel mănăstirea călugăriţelor ursuline a suferit importante modificări în urma cărora a primit actuala faţadă caracterizată de elemente neogotice (întregul etaj dinspre strada Republicii a primit trăsăturile specifice stilului neogotic, porţiunile de sub ferestrele mici, rectangulare au fost decorate cu perechi de cvidrifolii, iar dedesubt cu rozete). Datorită măsurii cu care au fost folosite motivele definitorii pentru arhitectura gotică, plastica faţadei are un aspect sobru, elegant. Modificările aduse la începutul secolului XX-lea poartă amprenta constructorului Sztarill Ferencz. Aripa de pe strada Moscovei a fost construită în 1877, iar cea de pe strada Roman Ciorogariu, în 1855 care în prezent nu se conservă. Aici "un zid lung şi nu prea arătos" ascundea o grădină şi o capelă fără turn, edificată prin 1840. Faţada, aflată pe strada Republicii, poate fi împărţită în trei corpuri mari de clădire. Cea de la mijloc a găzduit în a doua jumătate a secolului trecut sediul Casino-ului orăşenesc (un loc de întâlinire a nobilităţilor oraşului).Prăvălii au apărut abia la începutul secolului XX-lea ,iar fostul local al CEC-ului a adăpostit, în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, sediul Băncii austro-ungare. Pe zidul bisericii, în stânga intrării, la circa 1,2 m de sol, o plăcuţă precizează că până la acest nivel s-au ridicat apele revărsate ale Crişului, la 13 august 1851.

Complexul a beneficiat recent de o excepţională lucrare de restaurare. Din vechea construcţie de secol XVIII, din barocul acela iniţial s-a păstrat o foarte frumoasă boltă a vechii porţi de intrare, plasată imediat lângă intrarea în capela şi care a fost pus în valoare printr-o restaurare excepţională făcută în anii '90 a întregului complex. Nu doar exteriorul acestei biserici este fermecător (Biserica are o lungime de 15 metri și o lăţime de 7,2 metri).  Interiorul bisericii cu o singură navă, este împărțit în trei secțiuni: intrarea, bolta înfundată de deasupra intrării, partea centrală cu bolta și sanctuarul. Când intri în capelă, mobilierul alb, fineţea stilului, tăcerea credincioşilor, toate acestea îţi arată o altă dimensiune a vieţii. În rest capela este cu gust decorată, sunt motive baroce, cu volupte, o decoraţie de bun gust, dar menţinută în această cheie sobră, aspră chiar, care să amintească de disciplină, de reţinerea, de mijloacele minime pe care trebuie să le exercite în ordin material un călugăr. Personajul central al picturii altarului principal este Sfânta Ana. Vitraliul de lângă amvon a fost realizat în anul 1888. Unica frescă a bisericii se vede pe bolta navei, ilustrând Înălţarea Maicii Domnului. Micuţa capelă construită în interiorul claustrului de odinioră a ursulinelor folosită în timpul comuniştilor drept depozit astăzi e frumos renovată şi a devenit capela Reconcilierii din curtea Liceului Ady Endre.

Curiozităţi

Fondatoarea, Angela de Merici (1470-1540), este cea care a întemeiat în 1535 ,,Societatea Sfintei Ursula" pentru educarea religioasă a tinerelor fete, care reprezintă primul ,,institut secular". A îmbrăcat haina Ordinului al treilea al Sfântului Francisc de Assisi și a adunat în jurul ei tinere pe care le-a format în vederea exercitării faptelor de caritate.

Acest ordin călugaresc al Bisericii romano-catolice şi-a primit numele de la Sfânta Ursula, a cărei poveste a inspirat multe compoziţii literare şi nenumărate opere de artă, inclusiv o serie de picturi de secol XV ale lui Carpaccio de Veneţia. Viaţa ei este un exemplu de puritate creştină dusă până la martiraj, plasată undeva temporal şi geografic în Anglia secolului IV-lea, unde începe povestea ei. O legendă mai veche decât timpul ne spune povestea unei prinţese din Bretania, al cărei tată, rege creştin îi aranjează căsătoria cu un prinţ păgân. Ursula a cerut un răgaz de 3 ani, timp în care a plecat într-o călătorie pe mare împreună cu 11.000 de fecioare. Destinaţia aleasă a fost Roma, centrul creştinătăţii occidentale, iar la întoarcerea spre ţara natală au găsit un Koln în plin asediu. Ea a dorit să facă un pelerinaj în Europa şi şi-a sfârşit zilele ca martiră în Koln-ul de astăzi, în lumea germanică, şi se pare că cei care au săvârşit-o de viaţă au fost hunii. Cele 11.000 de fecioare au fost ucise, singura salvată fiind chiar Ursula. Conducătorul hunilor, Attila, se îndrăgostise de ea şi i-a cerut mâna, aceasta fiind de altfel condiţia pentru a o lăsa în viaţă. Ursula a refuzat însă iar acesta a fost momentul care a transformat-o într-o martiră.   Ea a rămas un simbol al purităţii, al castitătţii, iar statuia ei pe care o vedem în această capelă a Complexului Ursulinelor din Oradea, are atributele esenţiale ale fecioriei şi purităţii. Ea ţine pe piept firul de crin, simbol al purităţii; o săgeată care este probabil instrumentul cu care ea a fost ucisă şi a consacrat-o ca martiră, iar în jurul capului are o cunună de trandafiri, alt simbol al purităţii, legat de o foarte frumoasă imagine marială, Sfânta Maria. Simbolul ei este tufa de trandafiri care nu se arde şi nu se mistuie, aşa cum ea a rămas Fecioară, născându-l pe Fiul lui D-zeu, rămânând în continuare fecioară. De asemnea, Sf. Ursula mai are un atribuit, ancora, probabil legată de această călătorie iniţiatică şi transformatoare.

Imagini 

Imagine din interiorul Bisericii

Plachetă ce marchează nivelul apelor care a inundat oraşul Oradea 13 august 1851

Vedere laterală a clădirii

Capela din interiorul complexului

Interiorul capelei

Sfânta Ursula

Bazarul

Situat între Teatru şi Corsoul Oradean, a fost construit în 1899 în stil eclectic. El a fost un fel de “bonus “oferit primăriei de către arhitectul Rimanoczy Kalman sen, pentru comanda de execuţie a Teatrului.

Casele din piaţa teatrului trebuiau dărâmate  dar şi bazarul deja existent trebuia lărgit şi deplasat în aşa fel încât marea construcţie a teatrului să aibă un cât mai bun amplasament. Astfel în urma unui concurs, oferta arhitectului Rimanoczy Kalman senior a fost declarată câştigătoare, iar Teatrul, depozitul acestuia şi Bazarul au fost terminate în timp record , 1 an şi 3 luni. Clădirea Bazarului a fost ridicată din materiale rezultate din demolarea caselor din piaţa Ferdinand.

Faţadele sunt decorate cu elemente arhitectonice de inspiraţie  renascentistă. Deşi are ca regim de înălţime doar un parter înalt şi etaj, clădirea Bazarului este o prezenţă arhitecturală deosebit de impunătoare. Etajul are ferestre decorate cu ancadramente de o bogăţie plastică în stil eclectic. 

Cel mai spectaculos element arhitectural este porticul, de fapt un coridor ce se deschide spre faţada estică a teatrului. Frontonul acestui portic este de o eleganţă deosebită. Acesta conţine în mijlocul timpanului o rozetă de tip neobaroc, particularizată de putto cu blazon, urme decorative şi denticuli de tip renascentist. 

Arcul semicircular este amplasat de un ornament monumental cu un traseu curbat în stil neobaroc. Aici a funcţionat primul cinematograf, teatrul Edison.

Spre sfârşitul anilor '90 Bazarul era un loc viu cu numeroşi comercianţi.

                                               

Intrarea Bazarului 

Detaliu de pe faţada principală

Imagine cu faţada dinspre strada Republicii

Palatul Kolozsvari

Proiectantul clădiri a fost Sztarill Ferenc care în 1912 a construit această clădire cu trei etaje. Partea de rezistenţă a proiectului a fost întocmită de profesorul universitar ing. Zeilinky Szilard. Parterul şi mezaninul sunt străpunse cu goluri mari pentru vitrine, faţada principală este divizată în 3 axe din care cea din mijloc uşor înaintată sub formă de bow-window, este încoronată cu un turnuleţ piramidal.

Detaliu de pe faţada principală

Hotel Parc

A fost inaugurat de fraţii Emil şi Gyula Weislovits în martie 1915, însă clădirea este mult mai veche, ea datând din ultimul deceniu al sec XVIII.

Clădirea  a avut mai mulţi proprietari , de  exemplu în 1833 contele Rhedey  Adam sau Adolf Weislovits care a cumpărat în 2 rate palatul de la văduva contelui Bethlen Gergely.

În 1873 epidemia de holeră a decimat mai bine de un sfert dintre locuitori urbiei, iar Adolf Weislovits  deschide la parterul clădiri un magazin de pompe funebre.

Ulterior clădirea a fost moştenită de fraţii Emil şi Gyula Weistovits, care în perioada 1914-1915 au transformat etajul clădirii pe baza proiectului lui Czoczek Alajos într-un hotel de lux cu 60 de camere considerat foarte modern în acea  perioadă. Cu această ocazie a fost modificată şi faţada clădirii aşa cum arată şi azi.

După terminarea  construirii hotelului Gyula Weislovits face o călătorie în India de unde aduce covoare orientale de o mare valoare, vaze şi alte obiecte care au asigurat hotelului o eleganţă deosebită.

În urma transformărilor din 1915 faţada clădiri a devenit eclectică fără excese de decoraţii. Mult mai atractivă este faţada dinspre curtea interioară, unde ancadramentul  ferestrelor prezintă profiluri mărunte în tencuială. Vitraliile şi ferestrele decorative din casa scărilor aparţin deja stilului secession. În stilul secession s-a executat şi feroneria uşilor de la intrare şi balustrada balconului interior. Balustradele balcoanelor exterioare (din str. Republici şi str.Aurel Lazăr) sunt probabil mai vechi şi au rămas din perioada premergătoare transformărilor din 1915.

De-a lungul timpului la acest hotel au poposit personalităţi de seamă: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Enescu. În perioada ocupaţiei sovietice în oraş hotelul a fost rechiziţionat pentru ofiţerii ruşi, apoi a trecut în proprietatea Ministerului Comerţului şi cedat apoi Ministerului Turismului. După al doilea  Război  Mondial hotelul s-a degradat tot mai mult.

Vechea terasă din incintă a devenit Grădină de vară în care au loc spectacole de toate genurile.

Grădina de vară

Palatul Rimanoczy Kalman senior

Situat pe str.Republicii, colţ cu parcul Traian, nr 1, datează din 1905.

Proiectantul  clădiri a fost Rimanoczy Kalman jr  care cu această clădire a reuşit să producă într-un mod original dar într-o formă mai simplificată palatul Ca d’Oro din Veneţia (Casa de aur) considerat cel mai frumos palat veneţian.

Rimanoczy Kalman jr a fost cel mai important arhitect orădean în perioada 1900-1912, afirmându-se şi ca antreprenor. El s-a afirmat printr-un număr mare de imobile proiectate şi construite. Dintre realizările sale  amintim Palatul Finanţelor Publice, Palatul Episcopiei greco-catolice, Palatul Rimanoczy senior,               Palatul Apollo etc.

Palatul Rimanoczy Senior are un parter înalt, 2 etaje un turnuleţ pe colţ, ferestre ondulate  şi 2 frontoane în arc semicircular pe faţada principală.

Parterul are uşi şi ferestre în acoladă  subliniate prin arcade, curbe decorate cu motive geometrice, loggie compartimentată şi susţinută.

La ambele etaje se găseşte pe colţ câte un balcon cu balustrade arcuite. Balconul de la etajul I are goluri trilobate.

Feroneria din curtea interioară a palatului

Curtea interioară a palatului

Complexul Premonstratens

Istoria acestui complex a început odată cu stabilirea ordinului de călugări Premonstratens pe meleagurile Orădene, în 1130. Apărut în secolul al XII-lea, Ordinul Premostratens a avut ca misiune evanghelizarea (convertirea la creştinism) oamenilor, dar şi educarea tineretului şi a misionarilor. Aceasta a fost vocaţia lor şi în Oradea, motiv pentru care activitatea ordinului a obtinuţ recunoştinţa locuitorilor.

Complexul Premonstratens era compus dintr-o biserică, mănăstire şi o şcoală.

a) Biserica mănăstirii premonstratense „Maica Îndurerată” a fost ridicată iniţial în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ca biserică a ordinului paulin. Sursele documentare privind una din cele mai importante biserici baroce din zonă au fost distruse odată cu desfiinţarea ordinului paulin în 1786 şi distrugerea arhivei acestuia. Paulinii s-au reîntors la Oradea după înnăbuşirea revoluţiei conduse de Francisc Rákóczy II, pentru a-şi reconstrui vechea mănăstire medievală. Negăsind locul acesteia, şi-au întemeiat reşedinţa într-o nouă locaţie, şi anume pe locul în care se află mănăstirea în momentul de faţă. Construcţia s-a făcut undeva între anii 1741-1766, iar arhitectul şi se pare că şi executorul construcţiei este un călugăr paulin pe nume Vépi Máte,  adus de episcopul Csáky Miklós în 1740 pentru proiectarea noii catedrale episcopale.

După desfiinţarea ordinului (1786), biserica este folosită un timp ca şi depozit, o parte a mobilierului a fost vândut, iar din 1808 biserica rămasă goală a paulinilor este preluată de ordinul Premonstratens.

                 

Descrierea edificiului

Clădirea bisericii îşi păstrează în mare măsură forma iniţială si poartă pecetea barocului cu aspecte clasicizante. Ansamblul este compus dintr-o biserică cu axa orientată nord-sud, mononavată, prevăzută cu două turnuri pe faţada principală şi o mănăstire aflată la vest de ea. Faţadele laterale ale bisericii sunt simple, ritmate doar de pilaştri aplatizaţi şi parţial acoperite de corpul mănăstirii. Cele două turnuri imprimă o dezvoltare considerabilă a faţadei faţă de lăţimea navei, totodată o structurare pe verticală pe trei axe a acesteia.

La rândul lor, creând un echilibru compoziţional, cornişele profilate divizează faţada în trei registre orizontale. Faţada nordică clasicizantă, terminată cu un timpan triunghiular, este flancată de cele două turnuri încheiate cu o puternică cornişă profilată superioară, ce se curbează pe fiecare latură deasupra discului ceasurilor.

Portalul principal este încadrat de coloane angajate toscane ce se înalţă peste piedestaluri şi se continuă şi la nivelul etajului. Sprânceana prevăzută cu un timpan triunghiular deschis a portalului, este susţinut de trei console, iar deasupra ei apare o fereastră trapezoidală cu laturile arcuite. În acelaşi registru la turnuri apar câte două ferestre ovale suprapuse. La etaj fereastra din mijloc este de dimensiuni mai mari şi are o terminaţie dreaptă cu timpan arcuit, în timp ce cele laterale au timpane triunghiulare.

Ferestrele turnului se-ncheie semicircular. Nava bisericii este acoperită cu trei travei de bolţi boeme, ce se descarcă pe arce dublou respectiv pe perechi de pilaştri aplatizaţi, cu capiteluri corintice. O cornişă profilată perimetrală crează legătura dintre naşterea arcadelor şi câmpul parietal.

Corul este acoperit cu o boltă boemă aflată la o cotă mai mică decât cea a navei, iar arcele dublou ale ei sunt susţinute de coloane angajate cu capiteluri corintice, absida fiind prevăzută cu o cupolă marcată de arce dublou aplatizate iar în ax existând o penetraţie în jurul unei ferestre ovale.

Bolta este decorată cu stucaturi: patru figuri în colţuri, purtând câte un coş, medalioane, vrejuri şi cartuşuri. Această decoraţie se repetă şi pe peretele parapetului tribunei. Spaţiul interior este luminat de cele trei ferestre înalte, cu terminaţii în segment de arc ale navei şi fereastra corului.

La vest de cor se află clădirea mănăstirii, legată de biserică. Accesul dinspre cor spre coridoarele de lângă acesta se face prin două uşi cu ancadramente profilate, cu sprâncenele arcuite iar de aici se pătrunde spre sacristia boltită şi spre culoarele mănăstirii. Ferestrele ce înlocuiesc golurile oratoriilor şi comunică cu coridorul de la etajul mănăstirii, sunt prevăzute cu balcoane susţinute de console.

Cele mai valoroase elemente de mobilier sunt stranele realizate de meşterul Johann Egidius Hartig, cu reprezentări ale Legendei Sfântului Paul Eremitul în 16 scene şi orga comandată de episcopul Forgách. Altarele existente provin deja din perioada ordinului Premonstratens. Altarele laterale ridicate în 1808 au fost dedicate Sf. Ana, Sf. Iacob, Sf. Augustin şi Sf. Norbert. Tabloul altarului principal dedicat Maicii Indurerate, a fost realizat de Mezey Lajos în anul 1841.

               
b) Mănăstirea premonstratensă, iniţial centru monastic al paulinilor orădeni, a fost construită în deceniul şapte al secolului al XVIII-lea, se pare că tot de acelaşi Vépi Máte. Clădirea cunoaşte o a doua etapă constructivă la începutul secolului XIX, când ea este supraetajată. După ambele etape, îşi păstrează acelaşi stil constructiv, respectiv baroc. Faţada clădirii este dominată de rezalitul central. Actualmente, o parte a fostei mănăstiri este ocupată de Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”.

c) Gimnaziul Premonstratens – Academia de drept

Această a treia parte a complexului, lipită de clădirea mănăstirii, este mult mai târzie, ea fiind construită doar în anul 1874. Din nefericire arhitectul acestei clădiri în stil eclectic nu este cunoscut, ştiindu-se doar constructorul ei, antreprenorul Schloszarik József.

Institutia de invatamant a fost întemeiată la 2 decembrie 1699. Din 1717 a funcţionat ca şcoală iezuită, iar din 1874 ca Arhigimnaziu cu limba de predare latină, tutelat de Ordinul călugaresc “Premonstratensis”. Aici s-a constituit şi prima catedră de limba romană, care a fost onorată de profesori iluştri ca: Alexandru Roman, Dionisie Pascutiu, Constantin Pavel.

În localul acestei şcoli a funcţionat şi Academia de Drept până în preajma Primului Război Mondial şi câţiva ani în perioada interbelică, care s-a bucurat de prezenţa unor nume celebre printre profesorii săi: Iosif Vulcan, Emanuil Gojdu, Aurel Lazar ş.a. Şcoala de băieţi prin exigenţă şi preocupare pentru viitorul copiilor a dat roade, mulţi terminând şi facultatea de drept în cadrul aceluiaş ordin devenind renumiţi. Printre cei care au studiat aici se numără Alexandru Roman, membru al Academiei Române, iniţiatorul “Societăţii de lectură a tinerimii române din Oradea Mare”, Emanuil Gojdu, dr. Aurel Lazăr, Gheorghe Pop de Băseşti, întemeietor al Partidului Naţional Român, organizatorul pedagogiei române în Ardeal, avocatul Ioan Raţiu, Vasile Mangra, episcop ortodox, Aloisiu Vlad, Ioan Ciordaş, Lucian Bolcaş, dr. Gh. Plopu – prim preşedinte de secţie la Înalta Curte de Casaţie din România şi mulţi alţii. În perioada interbelică în localul şcolii a funcţionat Liceul Comercial Român-Maghiar şi până în 1924 Facultatea de Drept. În 1959 prin unificarea Liceului Clasic Mixt Maghiar cu Liceul de Fete Român “Oltea Doamna” a luat fiinţă Liceu teoretic nr. 4 care ulterior s-a transformat in Liceul de Filologie-Istorie, care din 1990 a devenit Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”. Din anul şcolar 1999-2000, şcoala a primit denumirea de Colegiul Naţional “Mihai Eminescu”.

Descrierea edificiului

Clădirea impozantă (cu aspect masiv, greoi) a gimnaziului cu două etaje are latura lungă paralelă cu strada şi trei aripi perpendiculare pe aceasta. Planimetric ea se înscrie în tipologia clădirilor ce i-au forma literei E. Astfel, latura lungă a clădirii este paralelă cu strada şi trasă spre interior, cele trei aripi perpendiculare pe ea sunt inegale ca dimensiuni. Cele două exterioare sunt egale, iar cea mediană este mai scurtă si nu ajunge pana la frontul strazii, dar este mai bine evidenţiată de o ornamentaţie mai bogată. Curtea exterioară a fost închisă cu un gard din fier forjat cu soclul din cărămidă în acelaşi an, 1874, el dăinuind aproape în aceeaşi formă şi astăzi (doar partea bazală, iniţial doar din cărămidă, a fost tencuită). 

Imagini din interiorul Bisericii

Palatul Episcopal Ortodox

(fostul Palat Rimanóczy Kálmán junior)

Palatul Episcopal Ortodox, de pe strada Roman Ciorogariu 3, a fost reşedinţa renumitului arhitect Rimánoczy Kálmán junior. Edificiul a fost conceput şi realizat în anul 1905 de către Rimánoczy Kálmán jr., cu o faţadă impresionantă ce-i conferă aspectul unui palat, în stil eclectic, cu elemente neogotice şi romantice împletite într-un original fast inconfundabil. După moartea arhitecului, în 1912, moștenitoarea acestuia a vândut casa lui Grosz Imre care, la rândul său, a vândut-o Episcopiei Ortodoxe, în 1921. Prețul de vânzare a fost de 1.200.000 de lei, iar 300.000 de lei a fost suma acordată de către Guvern pentru înzestrarea noii reşedinţe cu un mobilier pe măsura fastului cuvenit unei instituţii de un asemenea rang.

În perioada interbelică aici şi-a avut sediul pentru o scurtă vreme Academia Teologică Ortodoxă. Tipografia ce funcţiona în subsolul clădirii din 1925, a permis înfiinţarea unei edituri. În 1929, pentru o scurtă perioadă, administratorul Tipografiei Diecezane a fost diaconul Aurel Tripon, cel care a realizat, în 1936, Monografia-almanah a Crişanei. Din 1921, Episcopia editează o publicaţie proprie: ”Legea românească”.

În 1940, administraţia horthystă a desfiinţat Episcopia de Oradea şi Academia Teologică. La moartea marelui Roman Ciorogariu (1936), strada pe care se află palatul episcopal a primit numele acestuia, nume pe care l-a păstrat până în 1940. În 1940, administrația hortystă a desființat Episcopia din Oradea și Academia Teologică, simultan cu redenumirea străzii, cunoscută de atunci și până în 1945 sub numele de strada Adolf Hitler. Anii comunismului au adus străzii un nume neutru, Porțile de Fier, care nu a fost schimbat decât după revoluția din 1989. Atunci și-a redobândit numele cuvenit, cel al lui Roman Ciorogariu.

În anul 1971, clădirea a fost restaurată, geamurile capelei de la etajul I au fost schimbate cu vitralii, picturile au fost refăcute, iar ceea ce a rămas din vechiul palat - sobe și ornamente murale - au fost restaurate de specialiști. Lângă capelă este amenajat un muzeu de artă bisericească, foarte bine dotat (unde sunt expuse obiecte de cult, cărți vechi, manuscrise, argintării, argintării aurite, icoane pe sticlă, picturi etc.), cu piese de o mare valoare pentru istoria românească. Totul este încununat de un splendid paraclis, realizat într-un frumos stil neobizantin.

Descrierea edificiului

Elementele de pe faţada palatului sunt de inspirație venețiană. Alternanța între cărămidă și tencuială și ferestrele în trei arcade de la etaj sunt reprezentative, în acest sens. Cornișa este formată în ogivă, ceea ce este caracteristic pentru goticul timpuriu. Cele trei axe centrale au pe lateral, la etaj, “bow-window-uri” specifice secession, fapt care creează o anumită alternanță în ritmicitatea fațadei. Balustrada de la etaj este împodobită cu statuete de piatră.

Exteriorul clădirii

Poarta de la intrarea în clădire

Detalii din interior

Vitraliu 

Pictură de pe pereţii palatului

Casa Bartsch

Face corp comun cu Hotelul şi cafeneaua Szechenyi  şi cu fostul sediu al Casei Naţionale. Casa Bartsch a fost construită în 1883 de către arhitectul Hanzlian Janos, după propriul său model, în stil eclectic. După cum relatează un ziar local al vremii, la 1 mai 1907, Casa Bartsch a fost cumpărată de Ovary Sandor. Articolul respectiv spunea că proprietarul unui lanţ de cafenele din Budapesta îi oferea lui Ovary Sandor suma de 14000 de coroane pe an pentru închirierea spaţiului de la parterul casei. Afacerea s-a realizat ,iar această cafenea era a 16-a din Oradea, egalându-se astfel numărul băncilor din oraş.

În 1920 la etajul casei şi-a instalat filială o instituţie de credit, cunoscută ca Banca Marmorosch Blanc and Co. Înfiinţată  în 1905 la Bucureşti. Era la acea vreme una din cele mai puternice bănci din Europa Centrală. În cei 20 de ani de funcţionare în Oradea, banca a fost condusă de omul de afaceri Ionel Seitan, care după 1930 a fost directorul Băncii Reunite şi al Casei de Economii şi Comerţ din Oradea.

În 1938 Casa Bartsch a fost cumpărată de Episcopia Ortodoxă Română  pentru 7 milioane de lei. Episcopul Nicolae Popovici a declarat la 7 mai 1939 că pe locul Casei Bartsch urmează să se construiască viitoarea catedrala Episcopală a Oradiei.  Nu se mai reuşeşte acest lucru, deoarece izbucneşte al Doilea Război mondial.

Băncile cu capital privat au fost desfiinţate , iar la parterul clădirii se deschide un restaurant care a funcţionat până în 1992.

Clădirea este compusă  dintr-un parter şi etaj. Parterul este marcat de ferestre şi  uşi în arc semicircular, iar etajul de ferestre rectangulare cu ornamente bogate. Casa are mici balcoane în faţa ferestrelor, coloane cu capiteluri şi diverse ornamente în stil neorenascentist.

Imagini din exteriorul clădiri

Hotelul Szechenyi şi Casa Naţională

Hotelul Szechenyi  a fost construit în 1887 de inginerul Knapp Ferenc. Se  extinde pe 3 străzi : Str Republicii, Str.Mihai Eminescu şi Parcul Traian şi închide o curte interioară. La parter s-a deschis un restaurant, o cafenea, o berărie şi câteva magazine, iar la etaj s-au amenajat cele 30 de camere ale hotelului. În curtea interioară se află apartamentul administratorului, bucătăria, spălătoria, camerele servitoarelor. Faţada dinspre str.Republicii este simetrică, ferestrele de la etaj au elemente renascentiste.

După  1920 hotelul  poartă numele Reginei Maria, iar după  1929 consiliul local al oraşului cedează etajul Casei Naţionale.

La 12 iunie 1929 episcopul ortodox al Oradiei Roman Ciorogariu şi episcopul  greco-catolic Valeriu Traian Fronţiu au lansat apelul pentru constituirea Casei Naţionale care avea menirea să contribuie la ridicarea socială, culturală şi economică a Bihorului.

Activitatea Casei Naţionale se desfăşura pe secţiuni: cultură, etnografie şi muzică naţională.  Secţiunea de etnografie şi-a propus înfiinţarea unui unui muzeu al Bihorului. În cele din urmă, muzeul s-a deschis la 28 mai 1934 în sala de şedinţe a Casei Naţionale. S-a pus accent pe strângerea obiectelor şi mai puţin pe conservarea sau restaurarea lor, deoarece nu erau specialişti. Muzeul a funcţionat până în 1940. Dintre preşedinţii Casei Naţionale a fost avocatul Nicolae Jigre, iar dintre fondatori amintim pe dr. Ioan Picu Bădilă prefect al Bihorului în 1933 şi Augustin Chirilă directorul Prefecturii Bihor din 1931.

După  1931 în acest sediu s-au mutat : Gazeta de Vest, Asociaţia Profesorilor Secundari, Uniunea ofiţerilor de Rezervă, Reuniunea Femeilor Române. Reuniunea Femeilor Române a avut-o  ca preşedintă  pe Aurelia Pop, soţia prefectului. În cadrul acestei reuniuni se organizau baluri, ceaiuri dansante unde se strângeau bani folosiţi în scopuri caritabile, inclusiv bani pentru întreţinerea mormintelor eroilor căzuţi în Primul Război mondial.

La 1 mai 1933 Reuniunea a deschis un cămin pentru  femeile intelectuale române lipsite de posibilitatea de a se susţine singure din punct de vedere material. La 28 noiembrie 1931 Casa Naţională a marcat aniversarea împlinirii a 50 de ani a marelui George Enescu, fiind invitat de onoare. Ultimul preşedinte al Casei Naţionale a fost profesorul Teodor Neş ,directorul Liceului Emanuil Gojdu După începerea celui de al Doile Război Mondial activitatea Casei Naţionale a fost sistată. Ea nu a mai fost reînfiinţată niciodată.

Palatul Apollo

În sec. XIX, exista pe amplasamentul actual al palatului Apollo, un han cu numele Apollo.

În 1910 Consiliul orăşenesc a dorit să valorifice terenul şi a hotărât ca pe acel amplasament să fie ridicat un nou imobil. Această decizie de a construi apartamente,vine în momentul când populaţia oraşului a crescut de la 28.698 de locuitori în 1870 , la 40.750 de locuitori în 1890. Pentru a rezolva problema unor locuinţe ,Primăria a oferit terenuri şi fonduri necesare unor antreprenori pentru a ridica clădiri care să cuprindă spaţii pentru apartamente. Licitaţia a fost câştigată de arhitectul Rimanoczy Kaman Jr care s-a oferit să ridice construcţia cu 800.000 de coroane, dar refluxul economic şi financiar din Oradea, după 1900 l-au determinat pe arhitect să revină asupra calculelor precizând că viitorul Palat Apollo va costa cu 80.000 de coroane mai mult.

Lucrările pentru construcţie încep în 1912 sub conducerea lui Rimanoczy Kalman Jr, dar din cauza morţii sale premature,  la 42 de ani, palatul a fost terminat în 1914 de colaboratorul său inginerul KrauszeTivadar.

Pentru a realiza venituri, municipalitatea a oferit spre închiriere spaţiile din imobil. În condiţiile izbucnirii războiului, a fost dificil de găsit chiriaşi pentru toate spaţiile, de exemlu pentru cafeneaua de la parter, pentru 3 dintre apartamentele de lux şi atelierele de la etajul III.  La 5 decembrie cafeneaua Apollo a fost închiriată de Iosef Ostereicher şi de Ernst Burger.

La cele 3 etaje erau apartamente de închiriat de mari dimensiuni şi aveau 4-6 camere. Apartamentele mici aveau 3 camere.Toate locuinţele aveau cameră  pentru servitoare, baie, cămară, bucătărie. La ultimul nivel spre str.Republicii existau spaţii pentru amenajarea atelierelor de pictură, artă , fotografie. Faţadele au elemente preluate din stilurile Empire, maniera ornamentală întâlnită la Viena, Berlin, Budapesta.

Palatul Apollo are 2 faţade, spre str.Republicii bogat decorată şi spre str. M.Eminescu mai simplă. Cele două faţade sunt articulate prin volumul cilindric de pe colţ. Se disting registrul parterului/mezaninului şi registrul etajelor. La etajele I şi II ferestrele sunt decorate cu ghirlande. Ferestrele de la ultimul etaj sunt cele mai mari şi sunt arcate. Faţada dinspre str. Mihai Eminescu are ferestrele mari, dreptunghiulare sau în formă de cerc, la ultimul nivel , iar ancadramentele decorate cu ghirlande sau elemente geometrice. Nivelul superior este dat de coiful cilindric din tablă bogat decorat. 

Imagini

Detaliu de la ferestre

Detaliu cu acoperişul

Imagine cu palatul din 1916

Imagine cu faţada palatului

Palatul Baroc

Este unul din cele mai frumoase palate din SE Europei, construit în stil baroc. Împreună cu Basilica Romano-Catolică  şi  Şirul Canonicilor din apropiere, formează cel mai important complex baroc din România.

În perioada 1761-1777, lângă Catedrală se construieşte Palatul Episcopal Romano-Catolic la inţiativa episcopului Adam Patachich ,  după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrandt. Despre Episcopul Patachich Adam, al 66-lea Episcop al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, se ştie că în perioada episcopatului său, Oradea a atins punctul culminant al perioadei de înflorire barocă.

În 1759, a întemeiat la Oradea un liceu episcopal, cu o specializare de litere de doi ani, care a constituit antecesorul legal al Academiei Regale. Patachich a fost cel mai însemnat mecena al Oradiei moderne. Oraşul vechi şi-a dobândit, în parte, forma şi structurile vizibile şi astăzi pe vremea lui. Promovarea binelui public a reprezentat elementul central al activităţii sale. Patachich a purtat şi titlul de comite al judeţului Bihor, astfel, în această calitate, dar şi în calitate de Episcop, el a sprijinit şcolile şi preoţii populaţiei greco-catolice de naţionalitate română din judeţ într-o măsură până atunci neîntâlnită până atunci.

Săpăturile pentru fundaţie au fost începute în toamna anului 1761, iar piatra de temelie a fost pusă la 23 mai  1762. Construcţia palatului sub conducerea inginerului Johann Michael Neuman a fost terminată în  1777.

Monumentala clădire are forma literei “U”,cu 3 laturi drepte şi se dezvoltă în înălţime pe 3 niveluri. Are 365 de ferestre şi  peste 100 de camere.

Palatul a fost construit în stil baroc austriac târziu şi s-a dorit a fi o copie mai mică a palatului Belvedere din Viena. În 1773 palatul a fost afectat de incendiu , dar este reconstruit după planurile iniţiale, fiind finalizat în 1777.

Faţada principală are 120 m , este articulată în 25 de axe delimitate de pilaştri cu capiteluri ionice. Ca element caracteristic se distinge rezalitul central, încoronat de un fronton triunghiular, deasupra căreia acoperişul mansardat în 3 trepte formează partea cea mai înaltă a clădirii, cu formă de bulb. Pe lângă rezalitul central mai sunt 4 rezalite situate la extremităţi. Faţadele prezintă o succesiune de pilaştri, cu capiteluri ionice între care sunt dispuse ritmat ferestrele. Primul etaj are ferestre mari, cu ancadramente semicirculare, la etajul al II-lea ferestrele sunt ovale. Accesul în palat se face pe ambele intrări, cu câte 3 deschideri atât prin faţada principală cât şi prin curtea interioară.

Arhitectul palatului s-a îndepărtat totuşi de la canoanele stricte spectaculoase ale barocului, manifestând predilecţie pentru un stil mai ponderat. Interiorul Palatului este de-a dreptul impresionant, prin rigoarea organizării spaţiale şi sobrietatea decorativă. Cea mai reprezentativă  este Sala Festivă cu picturile realizate în 1879 de pictorul renascentist Francisc Storno.

Capela Palatului conservă  picturi semnate de Johann Nepomouk Schop de origine bavareză. Acest  pictor a reconstituit pe tavanul capelei bolta cerească, iar în pânza de deasupra altarului, scena în care este reprezentat Sfântul Carol Boromaeus rugându-se în timpul epidemiei de ciumă. Valoroase sunt sobele ceramice rococo, smălţuite în alb, care s-au păstrat în mai multe spaţii ale etajului   şi şemineurile placate cu marmură colorată.

Pe la Palatul Baroc au trecut importante personalităţi de-a lungul timpului, printre care şi împărăteasa Maria Tereza. Uimită de ceea ce a văzut, regina îl insulta pe episcopul Adam Patachich şi îi spune acestuia “este prea mare această cocină pentru un porc, Excelenţă”, şi atunci episcopul tot în stilul împărătesei a răspuns că ”încăpem în ea şi doi, majestate”. Şi pentru asta episcopul a fost pedepsit, o singură noapte a dormit în palat, fiind transferat la Kalocsa, povesteşte Fodor Josef, vicarul general al Episcopiei Romano- Catolice.

Complexul baroc a fost distrus aproape în totalitate la sfârşitul celui de al II –lea Război Mondial , când peste 1000 de refugiaţi greci au fost cazaţi în această clădire, când comuniştii graci au pierdut lupta împotriva regelui. Acest lucru s-a întâmplat imediat după ce Episcopia a fost forţată să cedeze palatul către stat neavând bani pentru restaurare.

La sfârşitul anilor ’60 s-au investit peste 21 milioane lei pentru restaurarea palatului. La 17 ianuarie 1971 în Palatul Baroc se deschide Muzeul Ţării Crişurilor. În 1996 Biserica Catolică începe procedurile legale pentru recuperarea palatului. După 8 ani Curtea Supremă  decide ca palatul să reintre în posesia Bisericii, iar Muzeul să îşi mute valorile înt-o altă locaţie. În 2011 în locul literelor de pe palat unde scria “ MUZEU”s-a pus stema provizorie a lui Adam Patachich , episcopul ctitor al edificiului.

Imagini

Basilica romano-catolică

Detaliu al feronerie de la poartă

Palatul Lajos Weiszlovits

 Proiectul datează din 1910 şi este semnat de către arhitectul Frigyes Spiegel împreună cu Geza Marcus. Imobilul a fost construit în 1911 şi a aparţinut lui Lajos Vaislovits. Familia Veislovits a fost o importantă familie de evrei din Oradea. Lajos este fiul lui Adolf Veislovits care a deţinut sediul firmei de pompe funebre, depozitul de monumente funerare şi atelierul de cioplit în piatră. Lajos veislovits a învăţat meseria de cioplitor în piatră în Silezia şi a început activitatea în cadrul firmei în 1882.

Palatul LajosVeislovits este tipul de imobil de raport cu subsol, parter şi 2 etaje. Subsolul era destinat pivniţelor, spaţiilor de depozitare. La parter, în centru se găseşte culoarul de acces şi scara spre etaje. Apartamentele destinate categoriilor sociale înstărite au în centru antreul şi hotelul din care se deschid celelalte încăperi.

În curtea interioară este situată sufrageria, iar alăturat acesteia zona serviciilor: baia, cămara, bucătăria, camera servitoarei, scara de serviciu în spirală. Spre stradă se găseşte zona destinată locuirii, formată din dormitor, baia , camera copiilor şi salonul. Apartamentul din partea stângă are o încăpere în plus numită“ camera domnului/camera bărbaţilor” amplasată în traveea centrală , spre stradă.

Pe cele două travee extreme, laterale cu profil arcuit, asemănător unui bonvidou, între etaje, deasupra ferestrei de la etajul I este reprezentat portretul unui bărbat pe traveea stângă şi al unuei femei pe traveea dreaptă, încadrat de ornamente vegetale. Pe frontonul de pe traveea centrală sunt reprezentate siluetele a două femei sprijinite de o urnă. Basorelieful dintre ferestrele etajelor prezintă un grup de femei dansând, ale căror veşminte cu falduri aparţin Art Nouveaului. Deasupra frontonului, în părţile laterale au fost amplasate 2 acrotere, iar în vârful acesteia o urnă masivă. Partea inferioară a celor 3 travee ieşite în consolă este decorată cu o bandă formată din meandre de tip grec.

Elementele din metal, jardinierele, feroneria de la balcoane sunt în concordanţă cu stilul faţadei. Feroneria balustradei scării este din bare verticale şi bare încrucişate în “ X”, ornată cu flori şi discuri cu o floare.

Palatul Stern

Este situat la intersecţia dintre str. Republicii şi str.Mihai Eminescu. Este construit în stil secession cu influenţe populare maghiare. Stern Miklos a cumpărat terenul acestei clădiri în 1904.

Primul proiect al Palatului Stern datează din iunie 1904 şi este semnat la Budapesta de arhitecţii Komor Marcell şi Jakab Dezso. Această primă variantă de proiect nu a fost realizată deoarece a fost prea costisitoare. A doua variantă de proiect datează din 23 iulie 1904 desemnată de antreprenorii Rimanoczy Kalman jr şi Rendes Vilmos. Acest proiect este al clădirii existente şi are modificări faţă de prima variantă. Palatul Stern împreună cu Palatul Moscovits Miksa şi Palatul Apollo au fost construite în perioada 1900-1914 în stil secession, fiind printre cele mai spectaculoase edificii ridicate la începutul sec.XX din Oradea.

Palatul Stern are curte interioară, apartamentele au diferite grade de confort, erau apartamente cu 7 camere sau apartamente cu 2 camere. Aproape toate apartamentele au camera pentru servitoare, baie, fiind destinate categoriilor sociale înstărite. Faţada este bine echilibrată, aproape simetrică. Pe orizontală clădirea are 3 registre: parterul cu vitrinele magazinelor, ferestrele cu contur curbiliniu şi registrul al 3 lea cel de sub streaşină decorat cu motive florale . Pe cornişa concavă a turnului de pe colţ, friza este compusă dintr-o linie şerpuitoare, inimi, deasupra motive florale. Culorile folosite pentru ornamente sunt roşu, verde, albastru. Bonvidoul din partea stângă are o secţiune dreptunghiulară, iar bonvidoul din dreapta are profilul semi hexagonal.

Curtea interioară are o decoraţie redusă la ancadramentele ferestrelor şi ale uşilor. Ancadramentele sunt dreptunghiulare sau au un desen curbiliniu. Motivele decorative sunt preluate din arta populară, de pe ţesături sau din decorul lăzilor pictate. Elementele decorative au fost lucrate în stuc sau pictate, clădirea fiind mai puţin încărcată. Ferestrele de la etajul I au ancadramentele conturate printr—un perimetru curbiliniu şi prezintă o bandă cu butoni. Ferestrele etajului II  grupate două câte două sunt lipsite de ancadramente, iar între ele se găseşte o vază cu o palentă cu flori de mai multe tipuri . Ferestrele bonvidourilor sunt înconjurate de o bandă cu butoni, iar cornişa ferestrelor de la et II este ornată cu frunze şi flori.

Feroneria  din golurile porţii redă stilizat “coada de păun” . Feroneria balcoanelor de la etaj este mai simplă, prezintă un desen ondulatoriu şi cercuri.

Palatul Stern se înrudeşte stilistic cu imobilele Adorjan , dar este tratat mai simplu. Au fost utilizate materiale ieftine iar motivele decorative sunt de inspiraţie folclorică.

Imagini

Detaliu de pe faţada clădirii

Feronerie din interior

Faţada palatului

    

       

       Şirul canonicilor

Lângă ansamblul catedralei şi a Palatului Episcopal s-au ridicat şi locuinţele Canonicilor, după concepţia episcopului Pál Forgách (1747-1757), cunoscut sub denumirea de "Şirul Canonicilor" sau mai rar "Şirul capitlului" şi format din şirul a zece case cu un singur etaj, se întinde în faţa grădinii palatului episcopal, pe aliniamentul străzii paralele clădirii catedralei. Începuturile acestui ansamblu se prelungesc până în anul 1751, an în care episcopul Pál Forgárch, cel care cu patru ani în urmă a demarat construcţiile unei noi zone rezidenţiale cu construirea catedralei, a emis un decret în care cerea ca capitlul, care-şi avea înainte sediul în Piaţa Sf. Ladislau, să se mute lângă noua catedrală. Pentru grăbirea mutării în următoarele decenii episcopii orădeni condiţionau de mai multe ori numirea canonicilor de construirea unei noi clădiri pe noul amplasament. Stilul Şirului Canonicilor diferă puţin de barocul clasicizat al catedralei şi al palatului episcopal, deoarece şirul arcadelor de aici seamănă mult cu arhitectura clasicistă populară din Transilvania.

Cea mai veche clădire, cu numărul şapte, ,,Domus Alapyana", a fost ridicată de canonicul János Alapy (1753-1758), cu o elevaţie sobră, dar proporţională prin compartimentarea în cinci axe a faţadei cu ajutorul lezenelor. Clădirea cu numărul 9, aflată în imediata vecinătate cu casa canonicului Alapy, datează cam din aceeaşi perioadă (1750-1760). Până în anul 1789 se ridică şi casa cu numărul 15, aflată la o distanţă de aproximativ 38 de metri la nord de aceasta. Între aceste două clădiri, din însărcinarea episcopului Ádám Patachich, arhitectul Franz Anton Hilldebrandt proiectase ridicarea unui seminar teologic Romano-Catolic, proiect aprobat de curtea Vieneza, dar nerealizat. Proiectele păstrate ale lui Hillebrandt arată o clădire de plan U, cu o faţadă principală spre stradă cu 22 de axe şi cu axele centrale ieşite în rezalită. Arhitectul, în proiectele noii clădiri, a ţinut cont şi de edificiile canonicilor, seminarul fiind conceput cu o tratare a faţadelor similară caselor canonicilor, şi cu un coridor la parterul lui. 

Construirea ansamblului de case ale canonicilor a luat un nou avânt în anii 1770. Pana in 1777 s-a mai construit casa cu numărul 17, iar până în 1780 erau ridicate încă 3(numerele 21, 23 şi 25). Locul seminarului, rămas gol timp de un deceniu, s-a completat în 1863 cu ridicarea a două case, cele cu numărul 11 şi 13. Ultima clădire cu numărul 19 s-a finalizat în anul 1875.

Dintre locuitorii celebri ai acestor edificii se remarcă canonicii erudiţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre ele trăind şi creând în aceste case o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă reprezentanţi de seamă ale începuturilor istoriografiei de artă şi arheologiei maghiare, sau cercetători celebri ai istoriei bisericeşti, ca Flóris Rómer, Arnold Ipolyi, Vilmos Fraknói, János Karácsonyi sau Vince Bunyitay.

Imagini

Imagine din interior

Faţada clădirii

Palatul primăriei Oradea

Una dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului Oradea este ansamblul Primăriei municipiului, amplasat în Piaţa Unirii, dominând spaţiul urban din vecinătatea Crişului Repede. Pe acest amplasament a existat din deceniul al cincilea al secolului al XVIII-lea până în 1901 o clădire cu o istorie complexă:

- clădirea a găzduit primul palat episcopal romano-catolic al oraşului (realizat în stil baroc), care a fost ridicată de episcopul Csáky Miklós în jurul anului 1742;

- după finalizarea lucrărilor noului palat episcopal în 1777, fosta reşedinţă episcopală (care avea o faţadă relativ modestă, cu un singur nivel şi dispus în jurul unei curţi interioare) a găzduit Gimnaziul premonstratens şi al Academiei de Drept;

- în urma mutării acestora în 1874 pe actuala strada Ciorogariu, pe locul lor s-a instalat  Arhigimnaziul de stat (1874-1896);

- din 1896, între zidurile vechi ale clădirii a funcţionat o şcoală elementară, iar mai târziu o fabrică de pantofi, şi în sfârşit în mod provizoriu şi casa judecătoriei.

După această perioadă, acest amplasament a fost ales de inginerul şef al oraşului, Busch David, pentru a muta sediul Primăriei, care până atunci a funcţionat într-o clădire necorespunzătoare (pe locul actualei şcoli ,,Oltea Doamna" din Parcul Traian). Astfel, în 1896 Consiliul Local a fost organizat un concurs de arhitectură pentru noua primărie a urbei, la care au participat nouă arhitecţi. Din lucrările prezentate, municipalitatea a cumpărat patru, cele ale arhitecţilor Rimanóczy Kálmán jr., Hübner Jenô, Jaumann Benedek şi Láng Adolf. Comisia pentru construirea Primăriei a hotărât ca, pe baza proiectelor cumpărate, Rimanóczy să întocmească o documentaţie nouă. După elaborarea acesteia lucrările de execuţie au fost licitate şi câştigate de acelaşi arhitect în calitate de antreprenor general. Demolarea fostei reşedinţe episcopale a început la 21 octombrie 1901, iar lucrările de construcţie au început pe 26 februarie 1902 şi au fost terminate în octombrie 1903, fiind efectuate aproape exclusiv de firme locale. Şedinţa solemnă de inaugurare a clădirii a avut loc pe 10 ianuarie 1904.

         

Descrierea edificiului

Clădirea a fost construită în stil eclectic, cu faţadele ce întrunesc o serie de elemente preponderent neorenascentiste. Faţadele ansamblului se dezvoltă de-alungul a două străzi şi a pieţei centrale, iar aripile clădirii sunt structurate în jurul a două curţi. Din punct de vedere compoziţional clădirea este dominată de rezalitul cu acoperiş în mansardă şi de turnul de pe latura dinspre Criş.

        

În interiorul cladirii,  cel mai spectaculos element arhitectural al Primăriei este scara principală cu trei rampe, a cărei amplitudine generoasă modelează întregul spaţiu. Pilaştri, coloane duble, baluştri cu fus elegant, lesene neoclasice, ferestre oarbe cu coronament neo-baroc, ove şi alte nenumărate detalii decorative specifice spiritului eclectic reuşesc toate împreună să constituie o arhitectură unitară cu valoare maximă de reprezentare. Sala festivă are pereţii bogat decoraţi cu pilaştri, lesene, frize şi elemente tectonice cu caracter renascentist, fiind prevăzută şi cu un balcon în consolă arcuită, ce se dezvoltă pe latura vestică. În mijlocul bolţii se ridică o cupolă eliptică, şi ea bogat decorată. Dominarea sălii festive în configuraţia spaţială interioară se proiectează şi pe faţada principală, acolo unde rezalitul faţadei principale este încoronat cu un atic complex, format dintr-o balustradă, elemente de tip ediculă şi sculpturi alegorice: o acvilă flancată de personaje simbolizând comerţul şi industria, iar în rândul inferior alegoriile ştiinţei, artei, justiţiei şi agriculturii.

Turnul Primăriei se află în aripa dinspre strada Tudor Vladimirescu a clădirii şi are o înălţime de aproape 50 m (a servit o vreme ca punct de observaţie a incendiilor). Este prevăzut cu 4 nivele principale, dintre care trei de panoramă:

- la nivelul I  se află mecanismul orologiului  - numit „ceasul mamă". Orologiul de la cota cea mai înaltă cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu" şi a fost construit la începutul secolului XX, în anul 1904 de către un lăcătuş ceasornicar pe nume Mezey Dezső.

- nivelul al II-lea prezintă o panoramă de la 33,85 m;

- nivelul al III-lea, aflat la 40,25 m, are montat pe parapetul balconului mai multe ciocane uriaşe funcţionale, care bat de câte trei ori la fiecare sfert de oră;

- nivelul al IV-lea oferă posibilitatea observării în detaliu a obiectivelor turistice din zona centrală  a oraşului cu ajutorul unui telescop.

Imagini

Vedere de ansamblu

Detalii arhitecturale de pe faţada primăriei

Turnul primăriei

Întreprinderea de confecţii Oradea

În 13 aprilie 1945, meseriaşi croitori din Oradea, care lucrau după comandă, au înfiinţat o cooperativă meşteşugărească de croitorie într-o clădire din Piaţa Libertăţii. În câţiva ani cei 13 cooperatori au adunat în jurul lor mai mulţi croitori, care, în 1950, au înfiinţat Cooperativa ,,Cootex". Ulterior numărul lucrătorilor a crescut datorită procesului de absorbţie a secţiilor de confecţii de la Cooperativele ,,6 Martie’’ şi ,,Progresul’’. La 1 iunie 1959, Cooperativa ,,Cootex’’ a fost împărţită în două unităţi separate, atelierele de producţie la comandă au rămas pentru lucrări către populaţie, iar unităţile de serie au fost naţionalizate, înfiinţându-se astfel Fabrica de Confecţii Oradea, o unitate economică cu capital integral de stat.

De la naţionalizare, întreprinderea a trecut prin mai multe reorganizări:

- în anul 1963, din Întreprinderea de tricotaje ,,Mioriţa’’ Oradea se desprinde o secţie ce va fi mutată în oraşul Marghita.

- în 1969, se înfiinţează Combinatul Textil Oradea din următoarele fabrici: Fabrica de tricotaje ,,Mioriţa’’, Fabrica textilă ,,Drum Nou’’, Fabrica textilă ,,Crişana’’, Fabrica de confecţii Marghita.

- în anul 1977, Întreprinderea de Confecţii preia de la industria locală unităţile cu profil de confecţii din Oradea şi oraşul Beiuş, cu personalul, mijloacele de bază şi valoarea planului aferent. Întreprinderea era profilată pe confecţii textile şi producea: costume, pardesie, paltoane şi sacouri pentru bărbaţi şi femei, diferite confecţii pentru copii, din bumbac, lână, mătase, in, cânepă şi fibre sintetice.

Până în anul 1991, societatea a funcţionat ca atare, urmând ca acesta să fie transformată în Societate Comercială pe acţiuni, luând denumirea de Societatea Comerciala de Confecţii Oradinum S.A., având ca acţionar unic statul. Din luna mai 1995, ORADINUM a devenit societate comercială cu capital integral privat, însă datorită problemelor din piaţă acesta a intrat în insolvenţă în anul 2010.

Fosta clădire a Băncii de Economii a Comitatului Bihor

(str. Independenţei nr. 3)

Imobilul de pe str. Independenţei nr. 3 (azi casă de locuinţe) este o casă mai veche din secolul al XIX-lea. Nu se ştie exact când a fost construit, dar în 1872 exista deja (avea două etaje, iar faţada era total diferită, aşa cum se poate observa din vederile de epocă), aici funcţionând de la această dată Casa Băncii de Economii a Comitatului Bihor, dată care se poate citi şi pe frontonul clădirii, deasupra căruia apare stupul, simbol al instituţiei bancare. 

Clădirea, amplasată în front stradal închis, este organizată în jurul unei curţi interioare. Corpul din curte a fost supraetajat la două două etaje în anul 1886. Refacerea clădirii cu transformarea faţadei în stil secession a avut loc în 1909-1910, după planurile arhitectului Mende Valér (1886-1918), de origine budapestană.

    

Decoraţia clădirii, executată grafic în tencuială (tehnica sgraffito cu elemente biomorfe), este rafinată şi discretă. Prin ornamente puţine, cu mijloace modeste, arhitectul a creat o faţadă simplă, elegantă şi totodată modernă pentru epoca respectivă. În acest caz el şi-a etalat talentul de grafician, desenul ornamentelor fiind cel care dă valoare acestei clădiri. 

Toate elementele decorative sunt stilizate, geometrice: există benzi orizontale cu denticuli triunghiulari sau linii şerpuitoare, benzi verticale cu şiruri de striaţii şi spirale. Între ferestre, pe colţurile laterale ale acestora, apar flori stilizate, cu tulpina şerpuitoare. Pilaştrii sunt ornaţi cu o linie ondulată, cu semicercuri şi puncte, iar în partea superioară cu un cap de bufniţă stilizat. Un alt element zoomorf utilizat este o pasăre (porumbel, lebădă) amplasată sub ferestrele etajului al doilea. Decoraţia indică afinitatea cu ornamentele geometrice care apar în arta populară, pe elementele din lemn.

Palatul Füchsl

Clădirea monument istoric, amplasată pe str. Independenţei 11-13, cunoscută sub denumirea de Palatul Füchsl, a fost construită între anii 1902-1903, antreprenorul fiind Rendes Vilmos (inginer constructor), iar arhitecţii Bálint Zoltán (1871-1938) şi Jámbor Lajos (1869-1955). Palatul Füchsl este un exemplu caracteristic al începutului de secol al XX-lea, când comercianţi bogaţi îşi construiau o clădire impozantă, dorind să-şi etaleze statutul şi să marcheze prin simbolistica ornamentaţiei individualitatea lor. Astfel, ceea ce face interesant acest imobil este modul de realizare a faţadei şi simbolistica ornamentaţiei, care evidenţiază personalitatea proprietarilor, fraţii Füchsl Arnold şi Mór, importanţi comercianţi de vinuri.

Stilul clădirii este secession-ul maghiar de factură lechneriană. Cele două faţade sunt executate unitar şi nu lasă să se ghicească faptul că, de fapt există două imobile, fiecare cu o curte interioară şi cu intrare proprie. Faţadele sunt organizate în trei registre orizontale: parterul cu vitrinele magazinelor, cele două etaje şi coronamentul constituit din aticul protejat de streşina curbilinie puternic reliefată. La subsol, sub ambele imobile, se găseau pivniţele pentru vin, de mari dimensiuni, având intrarea prin curte, dar şi cămările pentru lemne şi cărbuni, câte una pentru fiecare apartament (patru în imobilul din stânga şi şase sub cel din dreapta).

Descrierea edificiului

Caracteristica acestei clădiri, cu parter înalt şi două nivele, este ,,nepotrivirea” dintre structura ei rectangulară şi expresia curbilinie a faţadelor.

La intersecţia străzii şi a pieţei imobilul este rotunjit, având aici trei travee. La primul nivel este un balcon semicircular, iar la etajul al doilea un balcon în traveea centrală. Aticul are linia superioară văltuită. La nivelul acoperişului este marcat de un coif conic încununat cu un lanternou din tablă zincată, sub forma de bulb. Acesta avea un fleuron, astăzi dispărut, reprezentând caduceul lui Mercur (zeul comerţului, protector al călătorilor).

Faţadele sunt ritmate prin alternanţa în planul vertical a unor rezalite foarte puţin profilate, cu înălţimea a două etaje, cuprinzând într-un panou conturat în stuc ferestrele dintr-o travee. La nivelul aticului aceste rezalute depăşesc linia streşinii în înălţime şi sunt terminate printr-un timpan cu formă de ridiche, puternic subliniat de elementul din tablă al streşinii. În cadrul aticului este decupată o feresatră ovoidală (în formă de rinichi ?) înconjurată de viţă-de-vie şi struguri. Sub ferestrele etajului al doilea panoul decorativ are acelaşi motiv, viţa-de-vie cu struguri, crescând dintr-o vază. Secţiunile dintre aceste rezalite sunt compuse diferit: ferestrele dretunghiulare din aceeaşi travee sunt încadrate de profilele laterale, iar între etaje, între ferestre, se găseşte un panou cu monograma proprietarilor ,,FT" (Füchsl testvérek - fraţii Füchsl). Feroneria este în aceeaşi manieră curbilinie tipică Artei 1900. 

Feroneria balcoanelor se caracterizează prin linii ondulate (lujeri şerpuitori) decorate cu frunze. Poarta pietonală de la intrarea de la nr. 13 are feroneria din elemente ondulate, forme vegetale şerpuitoare. Spectaculoasă este poarta carosabilă de la nr. 11, din metal, ornată cu elemente curbilinii, cu vită-de-vie şi struguri, având deasupra un panou din plasă împletită. În colţurile superioare apare monograma proprietarilor ,,FT", inclusă într-un cerc. Balustrada scărilor are feroneria formată din bare verticale cu elemente curbilinii şi frunze. Uşile de la intrarea apartamentelor, de la casa scării, au şi ele acelaşi gen de feronerie construită din elemente vegetale (lujeri ondulaţi şi frunze). 

Balcoanele-galerii din cele două curţi interioare au feroneria mult mai simplă, din bare verticale şi câteva elemente modelate ondulat. Pavimentul în holuri este din mozaic turnat şi are desene cu elemente florale, tipice artei 1900. Balcoanele-galerii au un paviment din plăci din ciment, cu cercuri şi motive florale (galben, roşu, negru).

Palatul Moskovits Miksa

Imobilul, cunoscut în epocă sub numele de Palatul Moskovits Miksa, a fost comandat de Moskovits Miksa, un inginer evreu, pentru propriul sau uz. Acesta a cumpărat terenul în 1904, pentru suma de 52000 de coroane şi a locuit în noul imobil. Clădirea a fost ridicată în 1904-1905.

La structura de rezistenţă s-au utilizat pentru prima dată în Oradea plăci cu nervuri din beton armat (de tip Hennebique), structura de rezistenţă fiind proiectată de profesorul universitar ing. Zielinszky Szilárd din Budapesta. Imobilul este emblematic pentru arhitectura 1900 din Oradea, fiind una dintre cele mai spectaculoase clădiri ridicate în acest stil, datorită ornamenticii bogate. Din punct de vedere stilistic, clădirea se include în arhitectura secesion müncheneză, în aşa numitul Lilienstil. Palatul Moskovits este dominat de caracteristicile tipice arhitecturii 1900, dar este eterogen, eclectic, utilizând şi elemente istoriciste adaptate caracterului general Art Nouveau al faţadelor.

Descrierea edificiului 

Faţadele sunt articulate în funcţie de turnul de pe colţ (corpul rotunjit) încununat cu un coif sub formă de bulb şi sunt realizate similar. Parterul este tratat asemenea unui soclu unde se găsesc golurile vitrinelor magazinelor şi poarta. Cele două etaje se constituie într-un registru orizontal distinct, iar aticul masiv, spectaculos, reprezintă al treilea registru.

Corpul rotunjit (turnul) de pe colţul clădirii şi traveele celor două faţade alăturate colţului formează o compoziţie unitară, spectaculoasă: la etajul întâi, pe colţ este un bovindou flancat de două balcoane care fac legătura cu cele două bovindouri din traveele alăturate. La etajul al doilea, deasupra fiecărui bovindou, se găseşte câte un balcon, iar colţul se constituie într-un volum cilindric decroşat faţă de linia faţadei (creând impresia de turn), încununat cu o turelă şi coiful înalt. Acest volum cilindric are la etajul al doilea o nişă care sparge linia cornişei printr-o arcadă semicirculară, puternic marcată şi surmontată de un mic atic. În această nişă este concentrată cea mai spectaculoasă ornamentică cu valenţe simbolice. Fereastra este încadrată între doi arbori (lauri) al căror frunziş bogat se ridică deasupra ei. Ar putea simboliza pomul vieţii, ţinând cont că proprietarul era evreu (acest motiv apare pe unele morminte evreieşti din cimitirul neolog din Oradea şi pe poarta acestuia). Deasupra ferestrei se găseşte o compoziţie ornamentală cu încărcătură simbolică, legata de proprietar: in centru este un mascaron, un cap de femeie, iar în stânga se distinge un compas cu un echer dedesubt (simbol masonic), o roata zimţată (simbol al industrirei). În partea dreaptă se găseşte sceptrul lui Mercur, simbol al comerţului, o mână (simbol rabinic) şi o nicovală: în centru este un mascaron, cap de femeie, iar în stânga se distinge un compas cu un echer dedesubt, o roată zimţată.

Decoraţia este deosebit de bogată şi constă în motive vegetale, animaliere, mascaroane realizate în stuc. Predomină elementele vegetale, flori cu tulpinile lungi, curbilinii, pe care le regăsim la toate elementele decorate. Majoritatea ornamentelor se concentrează la etajul al doilea. Sub ferestrele de aici şi totodată deasupra celor ale etajului întâi, sunt amplasate cartuşe ornamentale (delimitate de flori cu tulpina ondulată), care înglobează peisaje cu dealuri, munţi, soare, copaci, abia perceptibile. La etajul al doilea, între ferestrele din traveele centrale sunt amplasate elemente decorative cu o lebădă cu pui şi frunze de trestie. Aticul ambelor faţade este puternic marcat de un element înalt situat deasupra celor trei travee centrale, având „forma de rinichi", decorat cu mascaroane.

Feroneria de la balcoane, tipică Artei 1900, este constituită dintr-o broderie din lujeri şerpuitori, din frunze şi flori. Poarta de la intrare, masivă, din metal, are un grilaj cu desen curbiliniu, în care sunt modelate în fiecare canat trei flori (floarea-soarelui) cu tulpini înalte, cea din centru având rădăcini, simbolizând probabil pomul vieţii. Caracterul curbiliniu, floral, vegetal este regăsit şi la feroneria scării, a balcoanelor-galerii din curte şi la grilajul unor uşi de la intrarea în apartamente.

Culoarul boltit de la intrare are partea inferioară a pereţilor acoperită cu maiolică verde. Pereţii sunt decoraţi cu elemente din stuc reprezentând trunchiul şi frunzişul unor copaci (laur). În partea superioară se găseşte o friză cu valuri şi păsări în zbor. Pavimentul holurilor este din mozaic din ciment turnat, cu elemente florale, colorat în negru, roşu, galben, verde, iar tipul motivelor se regăseşte la mai multe imobile orădene din aceeaşi perioadă.

Clasicor

Întreprinderea de încălţăminte ,,Arta’’ Oradea a funcţionat pe fostul amplasament al Cooperativei de încălţăminte ,,Csordás János’’. Această cooperativă a luat fiinţă la 1 decembrie 1948, prin comasarea Cooperativei ,,Sîrguinţa’’ şi a Fabricii de ghete ,,Bihorul’’.

Mai târziu, în anul 1954, i s-a ataşat Cooperativa ,,Progresul’’ Oradea, urmând, în anul 1956, Cooperativa ,,Venus’’ din Tileagd. Cooperativa producea încălţăminte Romarta pentru bărbaţi, femei şi copii, serie mică, executa şi repara anumite comenzi de încălţăminte, iar în anul 1954 producea şi articole de marochinărie.

La 1 iulie 1959, cu un efectiv de 300 muncitori, Cooperativa ,,Csordás János’’, prin protocolul încheiat între Uniunea Cooperativelor Meşteşugăreşti şi Ministerul Bunurilor de Consum, trece în sectorul socialist.

În anul 1963, întreprinderea primeşte denumirea de Întreprinderea de Încălţăminte de Stat ,,Arta’’ Oradea. Începând cu anii 1968 – 1970 sunt angajate femei, alături de bărbaţi, la utilaje-cheie, în secţiile de tras, tălpuit, finisat şi stanţat.    

           

Din octombrie 1969 până în iulie 1971, a aparţinut Combinatului de Încălţăminte ,,Solidaritatea’’, (fosta Fabrică ,,Carmen’’ Oradea, înfiinţată în anul 1925, care,  după naţionalizare, a luat numele de ,,Solidaritatea’’, ,,simbol al înfrăţirii oamenilor muncii’’), apoi, de la 1 iulie 1971 până în 1 octombrie 1972, a devenit o secţie a Întreprinderii de piele şi încălţăminte ,,Crişul’’ Oradea, coordonatorul de plan şi forul tutelar fiind Combinatul de pielărie şi încălţăminte Cluj. Chiar dacă aparţinea de Combinatul de pielărie şi încălţăminte Cluj, la 1 octombrie 1972, întreprinderea primeşte personalitate juridică, cu plan şi bilanţ propriu.        

      

De la 1 martie 1973, întreprinderea devine unitate de sine stătătoare în cadrul Centralei Industriei Pielăriei Cauciucului şi Încălţămintei Bucureşti.

În anul 1977, întreprinderea se dotează cu o linie tehnologică completă de încălţăminte mocasin.

Din anul următor se schimbă marca ,,Super’’ în ,,Clasicor’’ (Încălţăminte Clasică Oradea), referindu-se la menţinerea liniei de încălţăminte clasică de tip Romarta. Tot în anul 1978 se pune în funcţiune, înainte de termen, noua clădire de producţie, cu trei etaje. Proiectul de execuţie a fost întocmit de un colectiv al Catedrei de beton armat a Facultăţii de Construcţii din cadrul Institutului Politehnic Cluj – Napoca, colectiv coordonat de profesor doctor inginer Tertea Igor. Începând cu 1978, încălţămintea de tip Romarta e cerută la export în: Franţa, Belgia, Canada, Irak, Australia, Suedia, Liban, Libia, Emiratele Arabe Unite, Burundi.

Sediul Cercului Catolic

(azi Filarmonica de Stat)

Actuala clădire de pe strada Moscovei nr. 5 a fost sediul Cercului Catolic. Corpul dinspre stradă a fost proiectat şi construit în 1895 de arhitectul Rimanóczy Kálmán jr. în stil eclectic. Faţada principală este marcată de trei rezalite încoronate cu atice, două mai simple pe extremităţi, iar al treilea mai pompos, care are în centru o poartă monumentală. Registrul superior al rezalitului central este divizat în trei axe delimitate de pilaştri cu capiteluri ionice, marcate de ferestre în arc semicircular, cu ancadramente şi coronamente decorative. Rezalitele laterale sunt străpunse de ferestre semicirculare cu cadre duble cu ancadrament comun în segment de cerc. În 1914, clădirea Cercului Catolic a fost extinsă spre curte de către Sztarill Ferenc. La parter s-a amenajat o bibliotecă, o sală de şedinţă, un club, iar la etaj o sală festivă. După 1946, aici a funcţionat cinematograful ,,Arta", iar după 1990, clădirea a fost cedată Şcolii Populare de Artă şi Teatrului de Stat, iar mai tărziu, Filarmonicii de Stat.

Filarmonica de Stat

Orașul Oradea, vechi centru cultural, a avut o viață muzicală intensă, începând cu a doua jumătate a secolului al 18-lea, când un tânăr muzician, Johann Michael Haydn (1737-1806), fratele mai mic al lui Joseph Haydn, a fost numit organist și dirijor în curtea episcopului Patachich Ádám între anii 1760-1762. El a fost urmat între 1764-1769 de Karl Ditters von Dittersdorf (1739-1799). Cei doi muzicieni sunt considerați ca fondatori ai vieții muzicale orădene. Datorită lui Haydn și Dittersdorf, viața muzicală a orașului a devenit bogată, diversificată nu numai pe planul „sacru” strâns legat de cultul ecleziastic și sărbătorile curții episcopale, dar și pe plan lumesc, având loc numeroase concerte, spectacole scenice și de operă. Ieșind discret din biserică, muzica profesională va intra treptat în saloanele burgheze și de aici va cuceri strada, parcul, orașul. Treptat, cu dezvoltarea teatrului se vor înmulți și spectacolele de operă. Dacă la sfârșitul veacului XVIII și în primele decenii ale secolului XIX, evenimentele muzicale erau sporadice, în perioada următoare ele se vor intensifica în mod considerabil.

HOTELUL TRANSILVANIA 

(INIŢIAL PANNÓNIA)

Date istorice

În primăvara anului 1903 József Guttmann jr. a cumpărat lotul aflat la intersecţia Pieţii Ferdinand cu strada Teatrului, pe care se situa în momentul respectiv casa cu parter a inginerului constructor Ferenc Knapp. În iunie au început demolarea vechii case, iar în luna septembrie au început construirea noului imobil. Lucrările au fost conduse de către proprietar, Guttmann fiind probabil şi proiectantul hotelului. Proiectul hotelului a vizat ridicarea unei clădiri cu două etaje, completat în rezalitul central cu un al treilea etaj, care cuprindea locuinţa chiriaşului clădirii. În numărul din sepembrie 1903 al ziarului local Nagyváradi Napló hotelul Pannónia era prezentat astfel “pe cele două etaje sunt 60 de camere de oaspeţi, amenajate cu confort modern şi eleganţă, completate cu 4 băi. În afară de acestea va exista pe primul etaj şi o sală de banchet de 14 m lungime şi 6 m lăţime, pentru 60 de persoane. (...) Toate încăperile, cele de la parter, cum şi cele de la etaj, vor fi dotate cu încălzire centrală şi curent electric, echipate cu toate accesoriile necesare confortului”.

La parterul hotelului deschis în luna iunie a anului 1904 funcţiona o cafenea de mari dimensiuni, un restaurant şi “o grădină de iarnă impozantă”, iar în încăperile subsolului era amenajată o berărie. Începând din anul 1907 în sălile hotelului a funcţionat cinematograful Urania.
În perioada interbelică numele hotelului a devenit Palace, iar între anii 1944–1990  funcţiona sub denumirea Transilvania.

  

Descrierea edificiului

Hotelul Pannónia este o clădire de colţ cu două etaje, ridicat pe un plan dreptunghiular. Pe latura cu 7 axe dinspre Piaţa Ferdinand cele 5 axe centrale sunt ieşite din planul faţadei într-un rezalit, rezalitul fiind marcat şi de existenţa unui al treilea etaj. Faţadele clădirii sunt prevăzute cu decoraţii simple, de o calitate superioară, şi cu excepţia câtorva elemente în stil secession sunt de factură eclectică, făcând trimitere la arhitectura palatelor quattrocento-ului florentin. Etajele faţadei dinspre Piaţa Ferdinand sunt separate de brâuri accentuate. Suprafaţa parterului este striată, zidăria fiind străpunsă de ferestre cu închidere semicirculară, de mari dimensiuni. Sub brâul median, ce separă parterul de etajul înâi, se află o friză ce reprezintă relieful unor scene de gen realizate din stucatură. În prima scenă apar trei figuri umane reprezentate într-o excursie, luând picnic. În mijlocul scenei se află o figură feminiă şezută, ţinând în mână un rac. Femeia este încadrată de doi figuri bărbăteşti, dintre care cel din dreapta îi oferă femeii o cupă, iar cel din stânga îi pofteşte pâine. Pe scena a doua apar deasemenea trei figuri tinere, un tânăr şi două tinere. Scena reprezintă momentul în care tânărul le stropeşte pe fetele rezervate cu şampanie. Spaţiul dintre cele două scene este umplut cu imaginea unei livezi cu pomi, a unui coş cu flori şi a unei butelii. Ferestrele cu închidere semicirculară de la primul etaj sunt încadrate de chenare tratate în rustica, cu închidere în ogive. Între linia ferestrelor şi brâul cu decor geometric se întinde o friză cu sgrafitto, care reprezintă imaginea unor putti jucăuşi, combinaţi cu ghirlande de flori şi de frunze, prinse cu panglici. În axele din flancuri se află balcoane curbate, susţinute de console decorate cu denticuli, flori şi festoane. Parapeţii ornamentaţi cu motive geometrice şi vegetale ale balcoanelor sunt încadrate de stâlpuri adosate scunde, decorate câte o vază cu un buchet de floarea soarelui. Chenarele ferestrelor de la etajul al doilea sunt decorate cu motive în zigzag, bolţarii mediani ai acestora fiind ornamentate cu un decor complex compus din aripi, flori, funii şi ancore. Suprafaţa rezalitului central este decorată în panourile de deasupra brâului celui de-al doilea etaj cu motive florale cu vrejuri, precum cu motive florale înscrise în câmpuri cu contururi ondulate, în formă de inimă. Sub brâul care separă etajul al doilea de cel de-al treilea etaj se află un şir de console cu rozete. Etajul al treilea, articulat cu lesene striate este străpuns de ferestre geminate, decorate cu inimi. Desupra streaşinei se află în şir de parazăpadă realizată din motive florale tipice stilului secession, confecţionate din tablă. De acest ultim nivel ţine şi parapetul traforat de la colţurile clădirii, accentuat cu urne.

Faţada dinspre strada Teatrului este aproape identică cu faţada principală. Suprafaţa parterului este striată, ferestrele de la parter alternează cu panouri asemănătoare unor ferestre oarbe dreptunghiulare, decorate cu linii ondulate şi motive florale. Cea mai decorată porţiune a clădirii este axa laterală, ieşită într-o rezalită. Ferestrele primului etaj sunt prevăzute cu frontoane tringhiulare, decorate cu motive vegetale. Friza ferestrelor este îmbogăţită cu măşti feminine, suprafaţa chenarului este decorată cu ghirlande de flori, iar panoul de sub pervazul ferestrelor cu benzi din tencuială, asemănătoare unor balustrade. Pe nivelul următor al rezalitului apar ferestre identice cu ferestrele geminate ale faţadei principale. Articularea verticală a acestei porţiuni este asigurată cu ajutorul unor pilaştrii striaţi, cu fus decorat cu motive florale cu vrejuri şi cu capiteluri împodobite cu măşti feminine cu coroană şi cu plete împletite, combinate cu o ornamentică exuberantă. Celelalte detalii ale faţadei sunt identice cu faţada principală, cu excepţia poziţonării ferestrelor geminate, care în cazul faţadei secundare apar pe etajul al doilea, iar decorul de sgrafitto aici formează coroane.

În opoziţie cu decoraţia faţadelor, în cazul cărora elementele în stil secession sunt doar sporadice, interioarele au căpătat un decor accentuat în stil secession. Poarta principală comunică cu sălile fostei cafenele, decorate cu oglinzi. Sălile sunt separate prin stâlpuri cu capiteluri decorate cu motive florale. Deschiderile semicirculare sunt încadrate de flori colorate simetrice, pe un fundal aurit. Suprafeţele de deasupra feresetrelor sunt decorate cu buchete de flori, care se întind şi pe tavane, buchetele fiind compuse din flori de culoare roşie, portocalie, mov şi albastru. Buchetele sunt înconjurate de alte compoziţii florale, dispuse pe câmpuri în formă de evantai. Tavanul este decorat în zona candelabrului cu vrejuri de forme spiralate, din care răsar diferite soiuri de flori. Motivele florale simetrice sunt prezente şi în colţurile tavanului, precum şi între stâlpurile ce separă încăperile.

HOTELUL ASTORIA 

(PALATUL SZTARILL)

Date istorice

În anul 1902 arhitectul Ferenc Sztarill (1859–1943) a demarat construcţiile uneicase de raport cu două etaje, la intersecţia Pieţii Ferdinand cu strada Teatrului. Proiectele clădirii au fost elaborate deasemenea de către Sztarill, recunoscut fiind ca unul dintre cei mai productivi arhitecţi ai oraşului. Sztarill şi-a terminat studiile de arhitectură în anul 1906 la Budapesta. A fost timp de mai mulţi ani şeful Federaţiei Constructorilor din Oradea. În procesul construcţiilor a lucrat mai ales ca executant, în cele mai multe cazuri el a executat clădirile proiectate de Komor şi Jakab (de ex.Palatul "Vulturul negru" şi casa Adorján), însă a lucrat şi la numeroase clădiri eclectice şi în stil secession din Oradea.

Etajul palatului Sztarill iniţial era ocupat de locuinţe, iar pe parter se afla renumita cafenea EMKE, cu mobilă în stil secession. În anul 1904 proprietarul a făcut o ofertă oraşului pentru lărgirea clădirii, prin achiziţia depozitului de decoruri de teatru din vecinătate, care urma să fie construit într-o altă parte a oraşului. Conducerea oraşului a respins oferta, astfel clădirea a fost lărgită cu patru axe în direcţia străzii Teatrului. În anii 1930 palatul Sztarill a fost transformat în hotel, preluând denumirea de Hotelul Astoria.

Hotelul a funcţionat doar timp de câţiva ani, pentru că după cel de-al doilea război mondial a fost închis, încăperile de la etaj fiind destinate din nou locuinţelor. Spaţiile cafenelei EMKE au fost folosite mai întâi pentru nevoile unui magazin de mercerie, devenind apoi spaţiu expoziţional. În anul 1975 au redeschis hotelul Astoria, însă mobilierul original, realizat în stil secession n-a fost păstrat.

Descrierea edificiului

Clădirea de colţ are cinci axe spre Piaţa Ferdinand şi zece axe spre strada Teatrului, având o structură compusă din parter, mezanină şi două etaje. Deşi brâurile mediane proeminente asigură articularea orizontală a faţadelor, frontoanele înalte, cu contururi curbate, precum turnul aflat la colţul rotunjit accentuează puternic verticalitatea. Particularitatea clădirii se datorează amestecului motivelor specifice stilului gotic şi secession. Axele laterale ale faţadei dinspre Piaţa Ferdinand şi axa a patra, a şasea şi a noua dinspre strada Teatrului ies faţă de planul faţadei. Între porţiunile ieşite, sprijinite de console curbate, se află balcoane ondulate, cu balustrade din fier forjat, decorate cu trandafiri şi floarea soarelui. Pereţii parterului sunt străpunse de ferestre dreptunghiulare, la mezanină se află ferestre cu închidere în mâner de coş, la primul etaj găsim ferestre cu închidere trilobată, iar la al doilea sunt ferestre şi uşi cu închidere în acoladă. Frontoanele cu închidere în acoladă sunt străpunse de ferestre cu închidere în acoladă, suprafeţele aflate între frontoane fiind marcate de ferestre de dimensiuni reduse, cu închidere trilobă. Ferestrele celor trei nivele sunt încadrate de câmpuri adâncite în planul faţadei, ce urmăresc formele ferestrelor. Deasupra cornişei turnului se înalţă un nivel străpuns de ferestre patrulobe, precum coiful turnului, sprijinit pe un şir de colonete cu capiteluri decorate cu motive de floarea soarelui. Sub ferestrele suprafeţelor ieşite din planul faţadei apare un decor format din floarea soarelui, lalea şi crin, înscrise în câmpuri dreptunghiulare dispuse orizontal. Aceleaşi elemente pot fi zărite pe consolele aparente ale cornişelor şi balcoanelor, sub brâul ce separă parterul de mezanină, suprafaţa aflată deasupra colonetelor turnului fiind decorată cu lalele. Sub coiful turnului şi sub cornişa principală, în jurul ferestrelor axelor ieşite faţă de planul faţadei putem observa un şir de butoane decorative.

Din bogata decoraţie de odinioară, realizată în stil secesssion s-au păstrat doar câteva elemente. În primul rând planimetria clădirii este cea care merită o atenţie deosebită. Intrarea ce se deschide pe colţul edificiului conduce în sălile fostei cafenele. La stânga şi la dreapta se află câte o sală alungită, în centru fiind plasată scara spiralată ce are acces spre mezanină. Ambele săli sunt prevăzute cu galerii curbate, sprijinite de stâlpuri masive, care iniţial erau decorate cu oglinzi şi lambriuri din lemn. Tavanele de la parter şi de la mezanină sunt decorate cu stucaturi ce reprezintă motive florale stilizate, caracteristice stilului secession.

Casa Poynar

Date istorice

La intersecţia Pieţei Ferdinand cu strada Grigorescu, vizavi de hotelul Rimanóczy odinioară se afla mica casă cu parter a familiei Poynár, despre care în ziarul Nagyváradi Napló la data de 3 iulie 1904 se scria: “pe piaţa Bémer, în cel mai frumos loc al oraşului se situează oribila casă cu parter a descendenţilor familiei Poynár, a cărei achiziţie constituie de mult timp dorinţa comunităţii”. 

Conducerea oraşului tindea spre achiziţia imobilului, ce adăpostea mai multe spaţii comerciale, în vederea îndreptării străzii Grigorescu, iar în acelaşi timp achiziţia casei era râvnită şi deKálmán Rimanóczy sr., proprietarul hotelului şi a băii de aburi din vecinătate, din dorinţa de a construi o terasă pentru restaurantul propriu, oferind oraşului pentru închirierea locului suma anuală de 2000 de coroane. Proprietarul casei, János Poynár, membru al consiliului orăşenesc şi şeful depozitului de tutun, a fost de acord cu îndreptarea străzii, prezentând în acelaşi timp şi planul lui de a ridica în locul vechii clădiri o casă de raport cu două etaje după anul 1906, după expirarea contractului de închiriere. 

Exproprierea a fost aprobată de către oraş la data ianuarie 1907, proiectele lui Poynár fiind depuse în aprilie. Noua casă de raport a fost proiectată de arhitectul orădean, Ferenc Sztarill, executarea lucrărilor fiind coordonată şi finalizată de către acelaşi arhitect, în noiembrie 1907. 

Încăperile de la parter ale noului imobil au fost destinate diferitelor magazine, între care se afla şi prăvălia de haine bărbăteşti ale fraţilor Koch, pe mezanină era un magazin de mobilă de fabricaţie locală şi cabinetul stomatologic al lui Gyula Kovács.

Descrierea edificiului

Clădirea de plan dreptunghiular aflat la colţ de stradă este dominată de o structură şi decor tipic stilului secession. La nivelul etajelor faţada iese faţă de planul parterului, zonele respective fiind srpijinite de un şir de console curbe, cu excepţia axelor din flancuri, care se racordează planurilor ieşite prin intermediul unor balcoane. 

Faţada simetrică are o articulare preponderent verticală, unicul element orizontal fiind brâul median proeminent, de pe care pornesc consolele etajelor. Cel mai caractertistic element al clădirii este turnul de colţ acoperit cu coif bulbat, al cărui ultim nivel este articulat cu un şir de semicolonete cu capiteluri decorate cu frunze şi croşete.

Faţadele laterale şi primul etaj al turnului sunt străpunse de ferestre dreptunghiulare, etajul al doilea fiind dominat de ferestre cu închidere semicirculară. 

Deşi imobilul prezintă numeroase elemente specifice stilului secession, precum consolele şi frontoanele curbe, decorul vegetal şi zoomorf, butoanele decorative, aspectul clădirii nu este dominat de specificele linii sinuoase, ondulate ale stilului. 

Imagini

Vedere de ansamblu a clădirii

Clădirea prefecturii Oradea

Sala din care consilierii judeţeni hotărăsc astăzi asupra destinelor bihorenilor, din scaune moderne, de piele, era folosită, în urmă cu circa o sută de ani, şi pentru expoziţii ale unor pictori deveniţi celebri, precum Tibor Erno, sau chiar pentru  prezentarea unui avion, în mărime naturală, realizat la Oradea de către locotenentul Lantzendorfer Antal.

Monument istoric, astăzi sediul Consiliului Judeţean şi al Prefecturii Bihor, casa comitatului a găzduit în aprilie 1900 prima expoziţie de artă fotografică din Oradea.  La acel moment, precum în prezent, sala mare a Casei Comitatului era folosită preponderent pentru adunări cu caracter administrativ. 

În secolul al XIX-lea clădirea găzduia principalele instituţii administrative ale comitatului, printre care şi arhiva, depozitată în 11 încăperi. „Cele mai vechi documente păstrate erau din 1688, redactate, până în 1787, în limba latină”.

Din această clădire a fost administrat un domeniu mult mai vast decât actualul judeţ Bihor, având în vedere că, după 1919, o treime din teritoriul fostului comitat a rămas la vecinii maghiari.